— Ai citit edictul?
Savantul dădu din cap.
— Dacă, din întâmplare, doreşti azil politic la noi…
Savantul refuză cu o mişcare hotărâtă din cap.
— Atunci te-aş ruga să mă lămureşti şi pe mine ce-ai vrut să spui cu încredinţarea documentelor unora mai competenţi.
Thon Taddeo lăsă ochii în pământ.
— Am zis-o în iureşul discuţiei, Părinte. Retrag cele spuse.
— Dar ai rămas la aceeaşi părere. Tot timpul aşa ai socotit.
Thon Taddeo nu respinse acuzaţia.
— Atunci ar fi inutil să repet rugămintea de a face demersuri în numele nostru când ofiţerii îi vor povesti vărului tău ce garnizoană minunată ar putea deveni această abaţie. Dar, spre binele lui, aminteşte-i că atunci când altarele Memorabiliei noastre au fost ameninţate, predecesorii noştri n-au ezitat să le apere cu sabia. Tăcu o clipă. Pleci azi sau mâine?
— Cred că astăzi ar fi mai bine, spuse moale Thon Taddeo.
— Voi porunci să vi se pregătească provizii. Abatele se întoarse să plece, dar se opri şi adăugă: Dar când ajungi acasă, transmite-le un mesaj colegilor tăi.
— Desigur. L-aţi scris?
— Nu. Spune-le că aceia care doresc să studieze aici sunt bineveniţi, în ciuda iluminatului care lasă de dorit. Mai ales lui Thon Maho. Sau lui Thon Esser Shon cu cele şase elemente. Atâta vreme cât nu se agaţă cu disperare de erori doar fiindcă au un gust mai plăcut, socot că oamenii trebuie să bâjbâie printre ele pentru a ajunge la adevăr. Mai spune-le, fiule, că atunci când va sosi momentul, şi va sosi într-o bună zi, nu numai preoţii, ci şi filozofii vor avea nevoie de un sanctuar, anunţă-i că zidurile noastre sunt rezistente.
Făcu semn din cap novicilor că erau liberi să meargă la treburile lor, apoi urcă greoi scările să meargă şi să rămână singur în biroul său. Iar asta fiindcă furia se dezlănţuise din nou în pântecul lui şi ştia că urmau momentele de tortură.
Nunc dimittis servum tuum, Domine… Quia viderunt oculi mei salutare…
Poate că durerea sfredelitoare se va elibera de astă dată, îi veni în minte un gând dătător de speranţă. Vru să-l cheme pe părintele Gault să-i asculte confesiunea, dar socoti că era mai bine să aştepte până după plecarea oaspeţilor. Privi din nou, lung, la edict.
O ciocănitură în uşă îi întrerupse chinurile.
— Nu poţi veni mai târziu?
— Regret, dar mai târziu n-o să mai fiu aici, îi răspunse o voce slabă din coridor.
— A, Thon Taddeo, atunci intră. Dom Paulo se îndreptă de spate; îşi stăpâni durerea, încercând nu s-o facă uitată cu totul, ci doar controlând-o, aşa cum ar fi făcut cu un servitor năbădăios.
Savantul intră şi aşeză pe birou un maldăr de hârtii.
— M-am gândit că se cuvine să vă las astea, spuse el.
— Ce avem aici?
— Schiţele fortificaţiilor. Cele pe care le-au făcut ofiţerii. Vă sugerez să le ardeţi neîntârziat.
— De ce-ai făcut gestul acesta? întrebă Dom Paulo printre crampe. După schimbul de cuvinte pe care l-am avut jos…
— Să nu mă-nţelegeţi greşit, îl întrerupse Thon Taddeo. Vi le-aş fi înapoiat oricum, era o chestiune de onoare să nu-i las să batjocorească ospitalitatea dumneavoastră pentru… dar să nu mai vorbim despre asta. Dacă vi le-aş fi dat mai devreme, ofiţerii ar fi avut destul timp să facă încă un set.
Abatele se ridică încet şi-i întinse mâna savantului.
Thon Taddeo ezită.
— Nu vă promit mari eforturi în ce vă priveşte…
— Ştiu.
— …deoarece socot că ceea ce aveţi aici trebuie să rămână deschis în faţa lumii.
— Este, a fost şi va fi întotdeauna.
Îşi strânseră mâinile cu însufleţire, dar Dom Paulo ştia că asta nu era un semn de armistiţiu, ci doar de respect reciproc între duşmani. Probabil că nici nu avea să fie vreodată altfel.
Dar de ce trebuie ca totul să se petreacă la fel?
Avea răspunsul în faţă; şarpele cu şoaptele lui: „Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu”. Bătrânul ţesător de minciuni se pricepea să spună jumătăţi de adevăr. Cum să „ştii” binele şi răul decât dacă ai gustat puţin din el? Gustaţi şi veţi fi ca Dumnezeu. Însă nici puterea infinită şi nici înţelepciunea infinită nu pot aduce oamenilor dumnezeirea. Pentru asta ar trebui să existe şi dragoste infinită.
Dom Paulo îl chemă pe tânărul preot. Era vremea plecării. Iar curând avea să sosească un an nou.
Anul acela a adus un torent nemaiântâlnit de ploaie asupra deşertului, făcând seminţe de mult uscate să izbucnească în floare.
Anul acela a fost martor al pătrunderii unor vestigii de civilizaţie în rândul triburilor nomade din Câmpii, şi până şi poporul din Laredo începu să murmure, socotind că poate aşa era mai bine. Roma nu a fost de acord.
În anul acela s-a făcut şi desfăcut un acord temporar între statele Denver şi Texarkana. A fost anul în care Bătrânul Evreu a răspuns din nou vechii lui chemări de Vraci şi Rătăcitor, anul în care călugării Ordinului Albertian al lui Leibowitz au îngropat un abate şi s-au înclinat în faţa altuia nou. Răsăreau speranţe în ziua de mâine.
A fost anul în care un rege a venit călare dinspre răsărit pentru a supune pământul şi a-i deveni stăpân. Acela a fost un an al Omului.
23
Lângă drumul oropsit de soare care ocolea coasta împădurită a dealului era groaznic de cald, iar arşiţa adâncea şi mai mult setea de care suferea Poetul. După o vreme, ameţit, îşi înălţă capul de la pământ şi încercă să privească în jur. Îmbulzeala se risipise: totul era nemişcat acum, în afară de ofiţerul de cavalerie. Vulturii pluteau mereu mai jos, gata să coboare.
Văzu câţiva refugiaţi zăcând morţi, un cal mort şi ofiţerul muribund, prins sub propriul cal. Când şi când, cavaleristul se trezea şi striga fără vlagă. Ba striga după mama, ba după un preot. Uneori, îşi revenea şi cerea un cal. Ţipetele lui nelinişteau vulturii şi-l râcâia şi mai mult pe suflet pe Poet, care se simţea oricum prost dispus. Era un Poet tare deprimat. Niciodată nu se aşteptase ca lumea să se poarte curtenitor, cuviincios ori măcar cu bun simţ, iar ea rareori îl tratase astfel; adesea se simţise încurajat de consecvenţa grosolăniei şi a prostiei ei. Dar până acum lumea nu-l împuşcase niciodată pe Poet cu muscheta, în abdomen. Găsea că asta nu avea deloc menirea de a-l îmbărbăta.
Ba, şi mai grav, acum nici măcar nu putea învinovăţi lumea de prostie, fiindcă era vorba doar de propria-i nechibzuinţă. El însuşi dăduse dovadă de prostie. Când văzuse grupul de refugiaţi venind dinspre răsărit şi galopând către deal, urmăriţi îndeaproape de o trupă de cavalerişti, îşi văzuse de ale lui şi nu supărase pe nimeni. Pentru a fugi din calea măcelului, se ascunsese după un tufiş care creştea pe marginea taluzului de lângă drum, un punct strategic din care ar fi putut urmări întregul spectacol fără a fi zărit. Nu era bătălia lui. Nu dădea o ceapă degerată pe credinţele politice sau religioase ale refugiaţilor ori ale cavaleriştilor. Dacă soarta hotărâse că trebuia să aibă loc un măcel, ea nici c-ar fi putut găsi un martor mai dezinteresat decât Poetul. Şi atunci, de unde o asemenea pornire oarbă?
Acea pornire îl făcuse să sară de pe taluz şi să-l agaţe pe ofiţerul de cavalerie din şa, să-l înjunghie de trei ori cu cuţitul pe care-l purta la brâu, după care se prăbuşiseră amândoi la pământ. Nu pricepea nicicum de ce-o făcuse. Nu realizase nimic. Oamenii ofiţerului îl împuşcaseră înainte de a apuca să se ridice în picioare. Măcelărirea refugiaţilor continuase. Apoi restul soldaţilor fugiseră mai departe în urmărirea altor refugiaţi, lăsându-şi morţii acolo.