Îşi auzi abdomenul bolborosind. Vai, ce zădărnicie să încerci a digera o bilă de muschetă. Socoti în cele din urmă că săvârşise fapta inutilă din pricina spadei boante. Dacă ofiţerul ar fi retezat-o în două pe femeia aflată în şa cu o lovitură sigură şi ar fi călărit mai departe, Poetul ar fi trecut cu vederea peste toate. Dar să continue a o hăcui cu spada într-aşa un hal…
Refuză să se mai gândească la asta. Gândul îi era doar la apă.
— O, Doamne… O, Doamne… se tângui ofiţerul.
— Data viitoare să-ţi ascuţi tacâmurile, şuieră Poetul. Dar nu va mai fi nici o dată viitoare.
Poetul nu-şi amintea să se fi temut de moarte, dar bănuise dintotdeauna că Providenţa îi va rezerva tot ce era mai rău pe lume când va fi să-şi dea duhul. Se aştepta să putrezească de viu. Încetul cu încetul şi nu tocmai plăcut. Un anume simţ poetic îl avertizase că sigur va muri ca un lepros, cu trupul umflat şi ros de boală, recu-noscându-se învins de căinţă, dar nepocăit. Niciodată nu anticipase ceva atât de brusc şi definitiv ca un glonţ în stomac şi lipsit până şi de cel mai mic auditoriu care să-i asculte ultimele zeflemele usturătoare. Cel din urmă lucru pe care îl auziseră soldaţii de la el în clipa când îl împuşcaseră fusese: Oof! — singurul său testament pentru posteritate. Oof! — ceva memorabil pentru tine, Domnissime.
— Părinte? Părinte? gemu ofiţerul.
După un timp, Poetul îşi adună puterile şi-şi ridică din nou capul, clipi des să alunge praful din ochi şi-l privi cercetător pe ofiţer. Se convinse că era acelaşi pe care-l agăţase, cu toate că faţa omului căpătase deja o paloare verzuie. Berfăiala lui după un preot începu să-l scoată din sărite pe Poet. Printre refugiaţii care zăceau morţi se aflau cel puţin trei clerici şi, cu toate astea, ofiţerul nu mai era acum atât de năzuros să specifice de ce credinţă trebuia să fie cel care să-l spovedească. Poate-i slujesc eu ca preot, gândi Poetul.
Începu să se târâie încet către cavalerist. Acesta îl văzu venind şi pipăi cu mâna, căutându-şi pistolul. Poetul se opri. Nu se aştepta să fie recunoscut. Se pregăti să se rostogolească spre un loc ferit. Ţeava pistolului tremura în direcţia lui. Îi urmări ezitarea pentru o clipă, apoi hotărî să-şi continue înaintarea. Ofiţerul apăsă pe trăgaci. Mare ghinion, glonţul trecu la câţiva metri de Poet.
Ofiţerul tocmai încerca să-şi reîncarce pistolul când Poetul, ajuns lângă el, i-l luă din mână. Părea să delireze, fiindcă îşi făcea mereu cruce.
— Continuă, îl îndemnă Poetul cu o mormăială, şi găsi cuţitul.
— Binecuvântează-mă Părinte, fiindcă am păcătuit…
— Ego te absolvo, fiule, spuse Poetul şi înfipse cuţitul în gâtlejul lui.
După aceea, găsi bidonul ofiţerului şi sorbi o înghiţitură. Apa se înfierbântase din pricina soarelui, dar avea un gust delicios. Rămase întins cu capul sprijinit de calul ofiţerului şi aşteptă ca umbra costişei să coboare asupra drumului. Isuse, ce tare îl durea! Ultima mea aventură va fi cam greu de explicat, gândi el; şi mai sunt şi fără ochiul de sticlă. Dacă va mai fi ceva de explicat! Privi către cavaleristul mort.
— Al dracului de cald aici, nu? şopti gâfâit.
Cavaleristul nu părea deloc vorbăreţ. Poetul mai luă o gură de apă din bidon, apoi încă una. Deodată simţi o săgetare foarte dureroasă în pântec. O clipă sau două, se simţi tare nefericit.
Vulturii păşiră ţanţoşi, îşi curăţară penele şi se puseră pe harţă din cauza cinei; încă nu era suficient de moale.
Aşteptară lupii câteva zile. Era de ajuns pentru toţi. În cele din urmă, îl mâncară pe Poet.
Ca întotdeauna, gunoierii negri ai cerurilor îşi depuseră oule la vremea potrivită şi, iubitori, îşi hrăniră puii. Plutiră sus, pe deasupra preeriilor, munţilor şi câmpiilor, căutând să împlinească rolul pe care li-l destinase viaţa, potrivit planului mai cuprinzător al naturii. Filozofii lor demonstrară doar prin propria raţiune că supremul Cathartes aura regnans crease lumea special pentru vulturi. Îl preaslăviră pe autor cu pofta lor de mâncare, vreme de secole.
Mai apoi, după generaţiile întunericului veniră generaţiile luminii. Iar oamenii numiră acel an, Anul Domnului Nostru 3781 — un an al păcii Sale, adresară ei rugi către cer.
Fiat voluntas tua
24
În secolul acela existau din nou nave spaţiale, iar ele erau conduse de absurdităţi ameţite care păşeau pe două picioare şi aveau smocuri de păr în cele mai nepotrivite zone anatomice. Formau un neam vorbăreţ-certăreţ. Aparţineau unei rase capabile să-şi admire propria imagine într-o oglindă şi la fel de capabile să-şi taie propriile gâtlejuri în faţa altarului unui zeu tribal precum acela numit Bărbieritul Zilnic. Alcătuiau o adunătură care se considera în primul rând rasă de producători de unelte posedaţi de inspiraţie divină; orice formă inteligentă din Arcturus i-ar fi perceput în primul rând drept o rasă împătimită să ţină cuvântări, după o masă îmbelşugată.
Era inevitabil, era destinul de netăgăduit, aşa simţeau ei (şi asta nu se întâmpla pentru prima oară) ca această rasă să pornească în cucerirea stelelor. La o adică, dacă era nevoie, aveau să le cucerească de câteva ori, iar după aceea să ţină câte-o cuvântare, desigur. Dar era de asemenea inevitabil ca această specie să cadă iarăşi pradă vechilor boli ale noilor lumi, la fel cum făcuseră şi pe Pământ mai înainte, împlinind litania vieţii şi în special liturghia Omului: Versuleţe de Adam, corul interpretat de Cei Crucificaţi.
Noi suntem secolele.
Noi suntem dinţii care macină şi macaronarii daţi dracu'
şi în curând vom discuta cum să-ţi amputăm capul.
Noi, Doamnă şi Domnule, vă suntem gunoierii cântăreţi
şi mărşăluim cadenţat în spatele vostru, scandând rime care unora li se par stranii.
Un doi treei patru
Stâng!
Stângul!
Avea o soaţă buuună, însă el
A plecat!
Stâng!
Stângul!
Dreptul!
Stângul!
Şi cum se zice-n vechea patrie, Wir marschieren weiter wenn alles in Scherben fällt.
Avem eoliţii şi mezoliţii şi neoliţii tăi. Avem Babiloanele tale şi Pompeii, şi Cezarii şi artefactele tale cromate (impregnate cu ingrediente vitale).
Avem securile tale însângerate, şi Hiroshimele tale. Mărşăluim 'nainte sfidând Iadul, zău că da…
Atropie, entropie şi Proteus vulgaris,
spunând glume porcoase despre-o ţărăncuţă pe nume Eva
şi despre-un comis-voiajor numit Lucifer.
Noi vă-ngropăm morţii-mpreună cu reputaţia lor.
Noi vă-ngropăm. Noi suntem secolele.
Naşteţi-vă, deci, vânaţi vânt, scânciţi la palma calmantă a chirurgului, căutaţi-vă bărbăţia, gustaţi puţină dumnezeire, pipăiţi durerea, naşteţi, zbăteţi-vă niţel, daţi-vă duhuclass="underline"
(După ce muriţi, ieşiţi discret pe uşa din dos, vă rugăm.)
Generare, regenerare, iar şi iar, ca-ntr-un ritual, cu straie mânjite de sânge şi unghii smulse din carne, copii ai lui Merlin, vânători de sclipiri. Copii ai Evei, construind etern Edenuri — şi făcându-le praf şi pulbere într-o furie nebună fiindcă, nu se ştie de ce, nu seamănă cu originalul. (AUU! AUU! AUU! — îşi zbiară un cretin chinurile demente în mijlocul ruinelor. Dar degrabă! acoperiţi-i glasul cu zvon de cor, cântând Aleluia la decibeli nouăzeci.)