Fratele Francis nimerise de nenumărate ori, prin deşert, în preajma vreunui curs de apă secat, şi văzuse grămăjoare de oase umane curate şi albindu-se în soare. Nu i se făcea greaţă cu una cu două şi astfel de lucruri erau de aşteptat. Prin urmare, nu rămase surprins când remarcă ţeasta într-un colţ al încăperii, însă sticlirea aurului îi atrăgea mereu privirea în vreme ce trăgea de uşile (âncuiate ori înţepenite) ale dulapurilor metalice ruginite ori se opintea să deschidă sertarele (de asemenea înţepenite) ale unui birou metalic deformat. Biroul se putea dovedi o descoperire nepreţuită dacă ar fi conţinut documente sau vreo cărţulie-două, care să fi supravieţuit rugurilor turbate ale Secolului Simplificării. În vreme ce se chinuia să deschidă sertarele, focul continuă să ardă mocnit; la un moment dat, i se păru că ţeasta emite o palidă strălucire proprie. Un asemenea fenomen nu era cu totul ieşit din comun, însă în cripta mohorâtă fratelui Francis acest lucru i se păru din cale-afară de tulburător. Mai adună lemn pentru a alimenta focul, se apucă din nou să tragă şi să zgâlţâie de birou şi se strădui să ignore rânjetul sclipitor al craniului. Încă temându-se de Căderile pe care le simţea pândind, Francis îşi revenise suficient de mult din spaima dintru început, ajungând să priceapă că adăpostul, îndeosebi biroul şi dulapurile, ar putea să fie doldora de relicve bogate, provenind dintr-un secol pe care lumea hotărâse în mod deliberat să-l facă uitat.
Providenţa îi rezervase o adevărată binecuvântare. Era un noroc nesperat să găsească o părticică din trecutul care scăpase atât de ruguri, cât şi de prădăciunile căutătorilor. Existau, totuşi, şi unele riscuri. Se mai întâmplase ca unii dintre cei ce efectuau săpături pentru abaţie, cu ochii roată după comori, să iasă dintr-o groapă ducând triumfători câte-un lucruşor ciudat de formă cilindrică, iar apoi — în vreme ce-l curăţau sau încercau să-i ghicească rostul, să apese pe un buton ori să răsucească anapoda vreun reglaj, încheindu-şi conturile cu viaţa fără ajutorul unei lumânări la cap sau al mărturisirii în faţa preotului. Nu trecuseră nici opt ani de când Venerabilul Boedullus îi scrisese cu deosebită încântare Luminăţiei Sale Abatele că mica sa expediţie descoperise, după cum se exprima chiar el însuşi, rămăşiţele intacte ale unei „baze de lansare pentru rachete intercontinentale, împreună cu o serie de silozuri subterane fascinante.” La abaţie, nimeni nu pricepuse ce voise să spună Venerabilul Boedullus prin „bază de lansare pentru rachete intercontinentale”, însă Luminăţia Sa Abatele care păstorea la vremea aceea a poruncit sever că pe viitor anticarii monastici trebuie să ocolească asemenea „baze”, altfel vor fi excomunicaţi.
Fiindcă acea scrisoare către abate adusese cea din urmă veste despre Venerabilul Boedullus, despre membrii expediţiei, despre „baza de lansare” şi cătunul întemeiat deasupra acelei baze; în prezent, peisajul în care se aflase cândva sătucul era îmbogăţit de un lac mare, iar asta mulţumită unor păstori care mutaseră cursul unui pârâu, făcând apa să se acumuleze în crater pentru ca turmele lor să aibă ce bea la vreme de secetă. Cu vreo zece ani în urmă, un călător sosit din părţile acelea vorbise despre bogăţia de peşte din lac, dar nu uitase să amintească de credinţa păstorilor care vedeau în peşti sufletele sătenilor şi ale exploratorilor şi refuzau să pescuiască din cauza lui Bo'dollos, un peşte răpitor uriaş care pândea din adâncuri.
„…şi nici nu vor fi începute săpături care au alt scop decât acela să îmbogăţească Memorabilia”, precizase decretul Sfinţiei Sale Abatele — asta însemnând că fratele Francis trebuia să caute doar cărţi şi documente, evitând obiectele care i se păreau interesante.
În vreme ce se chinuia din răsputeri să deschidă sertarele biroului, dintele îmbrăcat în aur continuă să sclipească ademenitor către fratele Francis. Sertarele refuzau să cedeze. În cele din urmă, lovi cu piciorul în birou şi se întoarse, uitându-se urât la craniu: La altceva nu ţi-ai găsit să rânjeşti?
Rânjetul rămase neclintit. Craniul cu dinte îmbrăcat în aur era tescuit între o piatră şi o cutie metalică pe jumătate ruginită. Până la urmă, novicele lăsă biroul în voia soartei şi păşi atent prin moloz, dorind să vadă craniul mai de aproape. Evident, persoana murise imediat, doborâtă de torentul de pietre şi fusese pe jumătate îngropată sub sfărâmături. Doar ţeasta şi oasele unui picior rămăseseră la vedere. Femurul era rupt, iar partea din spate a craniului strivită.
Fratele Francis rosti în şoaptă o rugăciune pentru morţi, apoi, cu mişcări delicate, ridică ţeasta din locul în care se odihnea şi o răsuci, astfel ca ea să rânjească spre perete. Şi, în aceeaşi clipă, ochii îi căzură pe cutia ruginită.
Arăta ca un ghiozdan şi sigur slujise pentru a transporta diferite obiecte. Poate că servise multor scopuri, numai că loviturile primite o deformaseră. O desprinse cu atenţie dintre sfărâmături şi o duse mai aproape de foc. Încuietoa-rea părea să fie stricată, iar capacul se blocase din pricina ruginei. Când scutură cutia, dinăuntrul ei se auzi un zăngănit. Bineînţeles că nu era locul cel mai potrivit pentru a căuta cărţi ori documente, dar — lucru la fel de sigur — cutia fusese făcută să se deschidă şi să se închidă, şi conţinea probabil informaţii pentru Memorabilia. Cu toate acestea, amintindu-şi de soarta fratelui Boedullus şi a celorlalţi, o stropi cu apă sfinţită înainte de a încerca să o deschidă cu forţa, astfel că, bocănind cu un bolovan în balamalele ruginite, se strădui să se poarte cu ea cât se poate de cuviincios.
În cele din urmă, sparse balamalele şi capacul se desprinse. Din sertare săriră o serie de obiecte mărunte care se împrăştiară printre pietre, unele dintre ele imposibil de recuperat după ce se strecuraseră prin spaţiile goale. Dar la fundul cutiei, sub tăviţe, descoperi ceva — hârtii! După ce rosti o scurtă rugăciune de recunoştinţă, strânse cât de multe nimicuri reuşi, apoi, după ce aşeză capacul la loc, începu să urce dealul de moloz către casa scărilor şi peticul de cer, ţinând strâns cutia sub braţ.
După bezna din adăpost, lumina zilei îl orbi. Abia catadicsind să bage de seamă că soarele cobora grăbit spre asfinţit, se apucă pe dată să caute o lespede pe care să verse obiectele din cutie pentru a le examina fără a risca să piardă vreunul în nisip.
Câteva clipe mai târziu, aşezat pe o placă de fundaţie plină de crăpături, începu să scoată bucăţelele din metal şi sticlă aflate în sertare. Erau mai toate fleacuri de formă tubulară, care aveau câte o bucată de sârmă la fiecare capăt. Mai văzuse asemenea lucruri. Muzeul abaţiei poseda câteva exemplare, diferite ca dimensiuni, forme şi culori. Văzuse cândva pe vrăjitorul unui trib păgân de la poalele dealurilor purtând o salbă ceremonială alcătuită din astfel de obiecte. Oamenii aceia le considerau „porţiuni din trupul zeului” numit Machina analytica, venerat drept cel mai înţelept dintre zeii lor. Susţineau că, înghiţind unul dintre respectivele obiecte, vrăjitorul putea deveni „infailibil”. În acest fel, omul sigur câştiga autoritate în rândul alor săi — cu condiţia să nu înghită unul otrăvitor. Nimicurile similare din muzeu erau legate la fel — nu alcătuind un colier, ci un labirint foarte complicat şi dezlânat, pe fundul unei cutii din metal prezentată drept: „Şasiu de Radio: Întrebuinţare Incertă”.