— O navă stelară?
— Nici mai mult, nici mai puţin. Şi avem şi un echipaj capabil să o conducă.
— Unde?
— Echipajul e chiar aici.
— Aici, la abaţie? Dar cine…? Joshua amuţi. Faţa îi deveni şi mai pământie. Dar, Domne, experienţa mea în spaţiu se limitează la vehicule orbitale, la nave stelare nu mă pricep nici pe departe! înainte de moartea lui Nancy şi de plecarea mea către Cisterc…
— Ştiu totul despre asta. Mai sunt şi alţii cu un trecut asemănător. Ştii cine sunt. Există chiar şi glume despre numărul de foşti călători prin spaţiu care par să-şi fi găsit vocaţia în rândurile Ordinului nostru. Nu e vorba de o întâmplare, desigur. Şi-ţi aminteşti că pe vremea când erai postulant ai dat un test privind experienţa ta spaţială?
Joshua dădu aprobator din cap.
— Atunci sigur îţi aduci aminte c-ai fost întrebat dacă mai doreşti să ieşi în spaţiu, în caz că Ordinul ţi-o va cere.
— Da.
— Prin urmare, nu eşti cu totul în necunoştinţă de cauză că te-am inclus în planul Quo peregrinatur, dacă va fi vreodată pus în practică?
— Cred… cred că m-am temut de asta, Sfinţia Voastră.
— Temut?
— Mai curând, am bănuit. M-am şi temut puţin, fiindcă am sperat mereu să-mi petrec restul vieţii în cadrul Ordinului.
— Ca preot?
— Şi asta, dar încă nu m-am hotărât.
— Quo peregrinatur nu presupune că te scutim de jurăminte şi nici nu înseamnă abandonarea Ordinului.
— Merge şi Ordinul?
Zerchi zâmbi.
— Şi Memorabilia cu el.
— Chiar totul şi… A, vreţi să spuneţi, pe microfilm. Încotro?
— Colonia Centaurus.
— Cât vom fi plecaţi, Domne?
— Dacă vei pleca, nu te vei întoarce niciodată.
Călugărul respiră adânc şi rămase cu privirea asupra celei de-a doua telegrame, părând că n-o vede. Se scărpină în barbă şi lăsă impresia că e năucit.
— Trei întrebări, reluă abatele. Nu-i nevoie să-mi răspunzi pe loc, dar să te gândeşti la ele, şi foarte adânc. În primul rând, vrei să pleci? În al doilea, simţi că ai o vocaţie pentru preoţie? Şi, în ultimul rând, eşti dispus să conduci grupul? Iar prin dispus nu mă refer la „dispus pentru că trebuie să te supui”; mă refer la entuziasm sau la dorinţa de a atinge această stare. Gândeşte-te bine; ai trei zile la dispoziţie — poate chiar mai puţin.
Schimbările moderne nu atinseseră decât în trecere clădirile şi terenurile mănăstirii de odinioară. Pentru a apăra clădirile vechi de îngrădirile unei arhitecturi mai nerăbdătoare, se făcuseră anexe dincolo de ziduri şi chiar dincolo de autostradă, uneori cu preţul comodităţii. Vechiul refectoriu fusese condamnat din pricina acoperişului care se prăbuşise şi era necesară traversarea autostrăzii pentru a ajunge la refectoriul cel nou. Deranjul era oarecum îndulcit de pasajul subteran prin care fraţii mărşăluiau zi de zi să ia masa.
Veche de secole, dar recent lărgită, autostrada era aceeaşi care slujise armatelor păgâne, pelerinilor, ţăranilor, căruţelor trase de măgari, nomazilor, călăreţilor sălbatici din răsărit, artileriei, tancurilor şi camioanelor de zece tone. Traficul pe ea devenise sufocant sau sporadic sau se rărise cu totul, în funcţie de epoci şi anotimpuri. Odată, cu mult timp în urmă, existaseră şase benzi de circulaţie şi trafic robotizat. Apoi circulaţia se oprise, pavajul crăpase şi, după câte-o ploaie întâmplătoare, apăruseră şi fire răzleţe de iarbă. Apoi o acoperise nisipul. Locuitorii deşertului smulseseră bucăţile rupte de beton pentru a construi bordeie şi baricade. Eroziunea o transformase într-un drum oarecare de deşert, care traversa pustietatea. Acum însă existau iarăşi şase benzi şi trafic robotizat, la fel ca înainte.
— Traficul e mai redus în seara asta, remarcă abatele când ieşiră pe poarta principală. Să traversăm pe deasupra. Tunelul acela trebuie să fie inundat de nisip după furtună. Sau nu ai chef să te fereşti de autobuze?
— Să mergem, îl aprobă Joshua.
Camioane cu garda joasă şi faruri slabe (utile doar în scop de avertizare) goneau dement pe lângă ei, în timp ce pneurile fâşâiau şi turbinele gemeau. Supravegheau drumul cu ajutorul antenelor parabolice, iar cu ajutorul senzorilor magnetici urmau dungile de ghidare din oţel, încastrate în pavaj, năpustindu-se de-a lungul fluviului rozaliu şi fluorescent, de beton mânjit de ulei. Corpusculi economici din arterele Omului, namilele acestea treceau vuind nebuneşte pe lângă cei doi călugări care se fereau de ele, trecând de pe o bandă de circulaţie pe alta. De obicei, cel doborât de un camion putea fi călcat de un vehicul după altul, până când o patrulă de securitate a traficului să descopere amprenta unui om strivit pe pavaj şi să oprească circulaţia pentru a-l curăţa. Dispozitivele autopilot erau mai bune la detectarea obiectelor metalice decât a celor alcătuite din carne şi sânge.
— Mare greşeală am făcut, spuse Joshua când ajunseră pe refugiul din centrul autostrăzii să-şi tragă sufletul. Uitaţi-vă cine stă colo.
Abatele miji ochii o clipă, apoi se lovi peste frunte.
— Doamna Grales! Am uitat cu desăvârşire: e noaptea în care nu mă lasă să respir. Şi-a vândut toate roşiile refectoriului surorilor, iar acum n-o să-mi mai dea pace.
— Dumneavoastră? A stat acolo şi seara trecută şi acum două seri. Credeam că aşteaptă să oprească cineva s-o ia. Ce vrea de la dumneavoastră?
— Aproape nimic. Le-a pungăşit pe surori cu preţul roşiilor de le-au mers fulgii, iar acum o să-mi doneze mie profitul suplimentar pentru a-l pune în cutia milelor.
Totul nu-i decât un ritual. Ritualul în sine nu mă deranjează. Abia ceea ce urmează e tragic. O să te convingi imediat.
— Să ne întoarcem?
— Şi să-i rănim sentimentele? Ar fi o prostie. Ne-a văzut deja. Hai, curaj.
Se aventurară din nou prin şuvoiul rarefiat de camioane.
Însoţită de căţeaua cu şase picioare, femeia cu două capete aştepta lângă poarta cea nouă, ţinându-şi pe braţ coşul gol. Femeia vorbi împăciuitor spre căţea, încercând s-o domolească. Patru dintre picioarele ei erau sănătoase, însă perechea suplimentară se bălăngănea inutil pe crupă. În ce-o priveşte pe femeie, cel de-al doilea cap era la fel de nefolositor ca şi picioarele suplimentare ale câinelui. Era un cap de dimensiuni mici, ca de heruvim, care nu deschidea niciodată ochii. Nu lăsa nicicum impresia că respiră o dată cu femeia ori că înţelege ceva alături de ea. Se bălăbănea degeaba pe un umăr, orb, surd, mut şi viu doar din punct de vedere vegetativ. Pesemne că-i lipsea şi creierul, fiindcă nu dădea nici un semn de conştiinţă independentă sau de personalitate. Cealaltă faţă îmbătrânise, se umpluse de riduri, însă capul de prisos îşi păstra trăsăturile infantile, deşi pielea i se asprise şi se bronzase în vântul şi soarele deşertului.
La apropierea lor, femeia făcu o reverenţă, iar căţeaua se trase înapoi cu un rânjet ameninţător.
— 'Seara, Părinte Zerchi, bălmăji ea, o seară plăcută-ţi doresc şi ţie, ăă… Frate.
— A, bună seara, doamnă Grales.
Căţeaua lătră, se zbârli, începu un dans turbat şi, rânjindu-şi colţii gata să muşte, se azvârli spre gleznele abatelui. Doamna Grales o pocni imediat cu coşul de roşii. Colţii căţelei se înfipseră în coş, sfârtecându-l, apoi se repezi la stăpâna ei. Doamna Grales o ţinu la respect cu ajutorul coşului; după ce primi câteva lovituri straşnice peste bot, căţeaua se retrase către poartă, unde se aşeză jos mârâind.