— Ce năbădăioasă-i Priscilla în seara asta, remarcă Zerchi fără să se arate supărat. Iar o să aibă pui?
— Cer iertăciune, onoarea voastră, spuse doamna Grales, da' nu dân cauza asta-i aşa botoasă, bătu-o-ar diavolul!, ci din cauza lui bărbatu-meu. I-a solomonit puiul, asta a făcut, doar de dragul de-a o chinui, şi acum se teme de-orice. Să iertaţi dumneavoastră pentru răutatea ei.
— Nu-i nimic. Ei, noapte bună, doamnă Grales.
Dar n-aveau să scape atât de uşor. Femeia se agăţă de mâneca abatelui şi zâmbi irezistibil, arătându-şi gingiile ştirbe.
— O clipită, Părinte, doar o clipită, dac-aveţi să-i acordaţi femeii cu roşii.
— Dar bineînţeles. Sunt încântat să…
Joshua surâse din colţul gurii către abate şi se duse către căţea, încercând să vadă dacă poate trece pe lângă ea. Priscilla îl urmări cu un dispreţ total.
— Uite colea, Părinte, spuse doamna Grales. Ia ceva pentru cutia milelor. Uite, ia… Monedele începură să zornăie, iar Zerchi să protesteze. Nu, uite, ia de-aici, ia, insistă ea. O, ştiu ce spui mereu, păi zău aşa, da' n-oi fi eu aşa săracă cum credeţi dumneavoastră. Iar dumneavoastră faceţi o treabă bună. Dacă nu primiţi, bărbatu-meu o să-i ia pe toţi şi-i face praf. Uite, mi-am vândut roşile, mi-am scos banul sau cam aşa ceva, mi-am luat mâncare pe-o săptămână, ba chiar ş-o jucărie pentru Rachel. Vreau să iei şi tu o parte. Poftim.
— Sunteţi foarte amabilă…
— Mârrr! se auzi un lătrat autoritar dinspre poartă. Mrrr! Ham!Ham!Ham! Mârrr!! urmat de o serie rapidă de lătrături, scheunături şi de urletul Priscillei care bătea în retragere.
Joshua reveni cu paşi rari şi ţinându-şi mâinile vârâte în mânecile rasei.
— Ai păţit ceva?
— Mârr! făcu Joshua.
— Ce Dumnezeu i-ai făcut?
— Mârr! repetă fratele Joshua. Ham! Ham! Mrrr!, apoi explică: Priscilla crede în vârcolaci. Ea scheuna aşa tare. De-acum putem trece fără grijă pe lângă poartă.
Căţeaua se făcuse nevăzută; dar doamna Grales îl trase din nou de mânecă pe abate.
— Numa' o clipă, Părinte, nu te ţin mai mult. Vroiam să te văd pentru micuţa Rachel. Trebue să mă gândesc şi la botezul ei, şi vroiam să te rog să-mi faci onoarea şi s-o…
— Doamnă Grales, o întrerupse el delicat, mergi şi vorbeşte cu preotul din parohia dumitale. El trebuie să se ocupe de astfel de probleme, nu eu. Eu nu am parohie, ci numai abaţia. Discută cu părintele Selo de la biserica Sfântul Mihai. Biserica noastră nici măcar nu are cristelniţă. Femeilor nu li se permite accesul decât în tribună…
— Dar capela surorilor are cristelniţă, şi femeile pot să…
— Asta-i treaba părintelui Selo, nu a mea. Trebuie înregistrat în parohia dumitale. Numai în cazuri de urgenţă pot…
— Da, da, asta ştiu şi io, dar am vorbit deja cu Părintele Selo. Am dus-o pe Rachel la biserica lui şi nebunul ăla nici n-a vrut s-o atingă.
— A refuzat s-o boteze pe Rachel?
— Aşa cum spui, mare netrebnic de om.
— Doamnă Grales, nu vorbi aşa despre un preot, şi nici nu-i netrebnic, doar îl cunosc bine. Trebuie c-o fi având motive dacă refuză. Dacă nu eşti de acord cu argumentele lui, atunci mergi şi vorbeşte cu altcineva, dar nu cu un preot din mănăstire. Discută cu pastorul de la Sfânta Maisie, poate el…
— Vai, dar şi p-asta am făcut-o… Se porni într-o tiradă care promitea să devină o relatare exhaustivă a zbaterilor ei în numele nebotezatei Rachel. La început, călugării ascultară răbdători dar, în vremea ce-o privea concentrat, Joshua îl prinse pe abate de braţ, puţin deasupra cotului; treptat, degetele se înfipseră în carne atât de strâns, încât Zerchi se strâmbă de durere şi, cu mâna rămasă liberă, descleştă degetele lui Joshua.
— Ce faci? întrebă el în şoaptă, dar apoi observă expresia călugărului. Ochii lui Joshua o fixau pe bătrână de parcă aceasta ar fi fost vreo insectă ciudată. Zerchi îi urmă privirea, dar nu remarcă nimic ieşit din comun; capul suplimentar era pe jumătate ascuns de un soi de văl, dar fratele Joshua sigur mai văzuse asta de nenumărate ori.
— Îmi pare rău, doamnă Grales, o întrerupse Zerchi imediat ce simţi că femeia trebuie să-şi tragă sufletul o clipă. Acum trebuie să plec. Să-ţi spun ceva: O să vorbesc cu părintele Selo în numele dumitale, dar mai mult de-atât nu pot face. Ne mai vedem noi, sunt sigur.
— Mulţumesc din inimă, şi vă rog iertaţi că v-am reţinut atâta.
— Noapte bună, doamnă Grales.
Intrară pe poartă şi se îndreptară spre refectoriu. Joshua se lovi cu podul palmei în tâmplă de câteva ori, de parcă ar fi încercat să pună ceva la locul său.
— De ce te holbai aşa la ea? îl întrebă autoritar abatele. Mi s-a părut o impoliteţe.
— N-aţi băgat de seamă?
— Ce anume?
— Înseamnă că n-aţi observat. În fine, să lăsăm asta. Dar cine-i Rachel? De ce nu vor s-o boteze? E vorba de fiica femeii?
Abatele zâmbi amar.
— Tocmai de asta se zbate ea atât. Numai că se pune întrebarea dacă Rachel e fiica ei, sora, ori doar o excrescenţă care-i creşte pe umăr.
— Rachel, celălalt cap?
— Nu mai striga. Încă ne poate auzi.
— Şi vrea să-l boteze?
— Şi încă în regim de urgenţă, ce părere ai? Pare să fie o obsesie.
Joshua făcu un gest de nedumerire cu braţele.
— Cum se rezolvă asemenea lucruri?
— Nu ştiu, şi nici nu vreau să aflu. Slavă Cerului că nu eu sunt acela care trebuie să hotărască. Dacă ar fi un caz simplu de siameze, lucrurile s-ar simplifica. Dar nu e. Bătrânii susţin că Rachel nu era pe umărul doamnei Grales la naştere.
— Poveşti de adormit copii!
— Tot ce se poate. Dar unii sunt gata să declare asta sub prestare de jurământ. Câte suflete are o bătrână cu un cap suplimentar — unul care „a crescut”. Astfel de evenimente provoacă mari dureri ierarhiei noastre, fiule. Ei, dar ce-ai observat? De ce te holbai la ea şi încercai să smulgi carnea de pe mine?
Călugărul întârzie cu răspunsul.
— Mi-a zâmbit, spuse el în cele din urmă.
— Cine ţi-a zâmbit?
— Capul supli… ăă, Rachel. A surâs. Mi s-a părut că vrea să se trezească.
Abatele îl opri la intrarea în refectoriu şi-l privi cercetător.
— A zâmbit, repetă călugărul cu convingere.
— Ţi s-a năzărit.
— Da, Sfinţia Ta.
— Atunci să văd pe faţa ta că ţi s-a năzărit.
Fratele Joshua se strădui.
— Nu pot, recunoscu el.
Abatele dădu drumul monedelor primite de la bătrână în cutia milelor şi spuse resemnat:
— Să mergem.
Noul refectoriu era funcţional, având toate instalaţiile sanitare din crom, acustica dimensionată cu grijă, iluminarea antiseptică. Dispăruseră cu desăvârşire pietrele afumate de fum, lămpile cu seu de oaie, castroanele din lemn şi brânza mucezită. În afară de aranjarea meselor în formă de cruce şi a unui şir de imagini de-a lungul peretelui, acest loc semăna cu orice sală de mese a unei întreprinderi. Atmosfera ei se schimbase, la fel ca şi aceea a întregii abaţii. După secole de strădanii pentru a conserva rămăşiţele de cultură ale unei civilizaţii defuncte, călugării asistaseră la ridicarea alteia noi, mai puternice. Îndatoririle din vechime fuseseră împlinite; acum apăruseră altele. Trecutul era venerat şi expus în casete de sticlă, dar nu mai reprezenta prezentul. Ordinul se conforma vremurilor, epocii uraniului, oţelului şi rachetelor, înconjurat de geamătul industriei grele şi de scheuna-tul sfredelitor al convertoarelor de acţionare a navelor stelare. Ordinul se supunea — cel puţin în aspectele de suprafaţă.