— Accedite ad eum, intona lectorul.
Cât dură lectura, călugării înveşmântaţi în rase stătură în picioare, negăsindu-şi liniştea. Mâncarea încă nu apăruse. Mesele erau lipsite de farfurii şi tacâmuri. Servirea mesei de seară era întârziată. Comunitatea organică ale cărei celule erau oameni, a cărei viaţă mersese înainte de-a lungul a şaptezeci de generaţii, părea încordată în seara asta, părea să detecteze o notă acum falsă, părea să simtă, graţie unei comuniuni naturale a membrilor ei, ceea ce ştiau doar câţiva. Organismul trăia ca un trup, venera şi funcţiona ca un trup indivizibil şi uneori părea vag conştientă, ca o minte care îi anima pe toţi membrii şi-şi şoptea sieşi, dar şi Altuia, în lingua prima, limbajul primar al speciei. Probabil că încordarea crescuse atât din pricina mârâiturilor şi icnetelor slabe ale exploziilor ce răzbăteau dinspre baza de rachete antirachetă aflată undeva, departe, dar şi din cauza neaşteptatei amânări a servirii mesei.
Abatele bătu în tăblia mesei, cerând linişte, apoi făcu un semn către stareţ, părintele Lehy, să meargă la tribună. Vreme de o clipă, înainte de a spune ceva, stareţul păru îndurerat.
— Regretăm cu toţii obligaţia ce ne revine, începu el în cele din urmă, de a tulbura uneori liniştea vieţii noastre de contemplaţie cu veşti din lumea de afară. Dar trebuie să ţinem minte că suntem aici ca să ne rugăm pentru lume şi mântuirea ei, ca şi pentru mântuirea noastră. Mai ales acum, lumea are mare nevoie de rugăciuni. Făcu o pauză şi privi spre Zerchi.
Abatele încuviinţă din cap.
— Lucifer a căzut, spuse preotul şi tăcu. Rămase nemişcat, cu privirea spre pupitru de parcă ar fi amuţit brusc.
Zerchi se ridică.
— Fiindcă veni vorba, aceasta este concluzia fratelui Joshua, interveni el. Consiliul de Regenţă al Confederaţiei Atlantice nu a dat nici o declaraţie demnă de a fi citată. Dinastia nu a emis nici un act. Ştim doar cu puţin mai mult decât ieri, cu excepţia că Tribunalul Mondial se întruneşte într-o sesiune de urgenţă şi că funcţionarii de la Departamentul Zonal de Apărare acţionează cu rapiditate. S-a declanşat o alarmă de apărare, iar asta ne va afecta şi pe noi, dar nu vă neliniştiţi. Părinte…?
— Vă mulţumesc, Domne, spuse stareţul, care dădu de înţeles că-şi recăpătase glasul. Abatele se aşază. Prea Cucernicul Părinte Abate mi-a cerut să fac următoarele anunţuri:
Unu, în următoarele trei zile vom cânta Slujba Mică a Sfintei Fecioare înainte de utrenie, solicitându-i intervenţia divină în favoarea păcii.
Doi, instrucţiunile generale privind apărarea locală în eventualitatea declanşării alarmei în cazul unui atac cu rachete sau a unei lovituri din spaţiu pot fi găsite pe masa de lângă intrare. Fiecare să ia o broşură. Dacă aţi citit-o deja, o mai citiţi o dată.
Trei, în cazul că se declanşează alarma sonoră anunţând un atac, următorii fraţi se vor prezenta neîntârziat în curtea Abaţiei Vechi pentru a primi instrucţiuni speciale. Dacă nu se va declanşa alarma, aceiaşi fraţi se vor prezenta poimâine dimineaţă imediat după utrenie şi slujba de dimineaţă. Numele lor: Fraţii Joshua, Christopher, Augustin, James, Samuel…
Călugării ascultară într-o încordare reţinută, netrădându-şi vreo emoţie. Erau douăzeci şi şapte de nume în total, dar printre ei nu se numărau novici. Unii erau savanţi eminenţi, dar şi un îngrijitor şi un bucătar. La prima vedere, se putea crede că numele fuseseră extrase la întâmplare. Până când părintele Lehy termină lectura listei, unii dintre fraţi începură să se privească miraţi unul pe altul.
— Şi acelaşi grup se va prezenta la dispensar pentru un examen medical complet, mâine dimineaţă după utrenie, încheie stareţul. Se întoarse şi-l privi întrebător pe Dom Zerchi. Domne?
— Da, doar câteva lucruri, spuse abatele apropiindu-se de pupitru. Fraţi, să nu tragem concluzia că va avea loc un război. Să ne reamintim că Lucifer se află printre noi de aproape două secole. Şi a fost aruncat doar de două ori, de mărimi sub o megatonă. Ştim cu toţii ce s-ar putea întâmpla dacă vom avea război. Cumplitele modificări genetice există printre noi încă de ultima oară când Omul a încercat să-şi şteargă existenţa de pe faţa pământului. Atunci, demult, pe vremea Sfântului Leibowitz, poate că oamenii nu ştiau ce se va întâmpla. Ori pesemne ştiau, dar nu puteau crede decât dacă puneau armele la încercare — asemeneni unor copii care au idee de ce este în stare un pistol încărcat, dar n-au apăsat niciodată pe trăgaci. Încă nu văzuseră un miliard de cadavre. Încă nu văzuseră pe cei născuţi morţi, monştrii, dezumanizaţii, orbii. Nu avuseseră în faţă nebunia şi ştergerea raţiunii. Şi atunci au făcut-o şi au aflat.
Acum însă, acum, prinţii, preşedinţii, prezidiile ştiu, cu o certitudine absolută. Îşi dau seama după copiii pe care i-au zămislit şi apoi i-au încredinţat azilurilor pentru handicapaţi. O ştiu, şi de aceea au păstrat pacea. Nu pacea lui Cristos, desigur, dar pace, asta până în ultimul timp — înregistrându-se doar două incidente aproape războinice în tot atâtea secole. De această dată, ei cunosc amarul adevăr. Fiii mei, n-o vor face din nou. Doar o rasă de descreieraţi ar putea să repete aşa ceva…
Se opri. Cineva zâmbea. Era doar un surâs, dar în mijlocul unei mări de chipuri grave, el sărea în ochi precum o muscă moartă într-un castron cu smântână. Dom Zerchi se încruntă. Bătrânul continuă să surâdă strâmb. Stătea la „masa* cerşetorilor”, alături de alţi trei vagabonzi în trecere pe la abaţie — un bătrân cu o barbă stufoasă, pătată în galben în zona bărbiei. Drept haină purta un sac în care făcuse trei găuri pentru a-şi trece prin ele capul şi braţele. Continua să zâmbească spre Zerchi. Arăta ca un stei ros de ploi, şi părea un candidat potrivit pentru spălarea picioarelor în Joia Mare. Zerchi se întrebă dacă nu cumva avea să se ridice în picioare să adreseze o vestire către gazdele lui — sau să sune din corn, poate? —, dar aceasta era doar o nălucire produsă de zâmbet. Alungă imediat sentimentul că-l mai văzuse pe bătrân cândva, altundeva. Îşi încheie constatările.
În drum spre locul său se opri. Cerşetorul dădu din cap binevoitor spre gazda sa. Zerchi se apropie de el.
— Cine eşti, dacă-mi dai voie să te întreb. Te-am mai văzut vreodată undeva?
— Latzar shemi.
— Poftim?
— Latzar shemi, repetă cerşetorul.
— Nu prea în…
— Spune-mi Lazăr, atunci, zise bătrânul şi chicoti.
Dom Zerchi clătină din cap nelămurit şi se duse la loc. Lazăr? Prin ţinut circula o poveste de demult potrivit căreia… dar ce mit de duzină mai era şi acesta? Crescut de Cristos, dar încă necreştinat, se spunea. Şi totuşi nu reuşi să alunge senzaţia că-l mai văzuse pe bătrân undeva.
— Aduceţi pâinea pentru binecuvântare, strigă el şi tărăgănarea servirii mesei se sfârşi.
După intonarea rugăciunilor, abatele îşi aruncă din nou ochii către masa cerşetorilor. Bătrânul îşi făcea vânt cu o pălărie spartă. Zerchi îşi mută privirea în altă parte şi ridică din umeri, iar masa începu într-o tăcere solemnă.