Murmurul cântărilor din biserică ajunse până la eclass="underline" Excita, Domine, potentiam tuam, et veni, ut salvos — Arată-ţi puterea, Tu Doamne, şi vino să ne salvezi… Pasajul acesta de rugăciune va fi spus mereu, cu fiecare respiraţie, atâta vreme cât va mai exista aer care să fie tras în piept. Chiar dacă fraţii ştiu că este zadarnică truda…
Dar ei nu puteau şti că e zadarnic. Ori ştiu deja? Dacă Roma ar mai avea vreo speranţă, de ce ar mai trimite nava? De ce, dacă mai credea că rugăciunile pentru pace îşi vor afla răspuns? Oare nava era un act disperat?
Retrahe me, Satanus, et discede! gândi el. Nava stelară e un act de speranţă. Speranţă pentru Om altundeva, pace undeva, dacă nu aici şi acum, atunci în altă parte: planeta din Alpha Centauri, Beta Hydri ori vreuna dintre coloniile nevolnice şi risipite, de pe planeta cum i-o fi zicând din Scorpius.
Speranţa, iar nu zădărnicia trimite nava, să ştii, Amăgitorule. E o speranţă istovită şi ajunsă la capătul puterilor, poate, o speranţă care spune: Scutură-ţi colbul de pe încălţări şi mergi să predici Sodoma la Gomora. Dar este o speranţă, altfel n-ar zice nicidecum: mergi. Nu e speranţa pentru Pământ, ci speranţa pentru sufletul şi esenţa Omului în altă parte. Acum, când Lucifer atârnă deasupra capului, a nu trimite nava ar fi un act de trufie, aşa cum tu, cel mai mârşav dintre toţi, l-ai ademenit pe Domnul Nostru: dacă tu eşti Fiul Domnului, azvârle-te de pe înălţimi. Pentru că îngerii te vor purta în zbor înapoi.
Prea multe speranţe pentru Pământ îi determinase pe oameni să încerce a-l transforma în Paradis, iar asta i-ar putea face să cadă pradă disperării până când va veni momentul ca lumea să ardă în…
Cineva deschisese uşile abaţiei. Călugării plecau tăcuţi spre chiliile lor. Dinspre uşă se revărsa în curte doar o lumină firavă. Lumina era scăzută şi în biserică. Joshua văzu numai câteva luminări şi ochiul roşu şi discret al lămpii din sanctuar. Cei douăzeci şi şase de fraţi ai săi se vedeau acolo unde rămăseseră îngenuncheaţi, în aşteptare. Cineva închise uşile din nou, dar nu de tot, fiindcă prin crăpătură mai putea vedea punctul roşiatic al lămpii din sanctuar. Foc aprins în semn de veneraţie, arzând ca laudă, arzând blând în adoraţie, acolo, în receptaculul roşu. Focul, cel mai îndrăgit dintre elementele lumii şi, de asemenea, un element al Iadului. În vreme ce arsese ca semn de adoraţie în inima Templului, tot el pârjolise şi distrusese viaţa unui oraş, în această noapte, şi-şi scuipase veninul asupra pământului. Ce lucru ciudat ca Dumnezeu să vorbească dintr-un tufiş cuprins de flăcări, iar Omul să facă dintr-un simbol al Raiului unul al Iadului!
Privi printre gene la stelele prăfoase ale dimineţii. Ei bine, acolo nu vor găsi Edenuri, li se spusese. Şi cu toate acestea, existau oameni care contemplau sori ciudaţi în ceruri şi mai ciudate, respirau un aer străin, lucrau un pământ străin. Pe lumi cu tundre ecuatoriale îngheţate, îndeajuns de asemănătoare cu ale Pământului, astfel ca Omul să poată supravieţui prin aceeaşi sudoare a frunţii sale. Nu erau decât o mână aceşti colonişti cereşti de Homo loquax nonnumquam sapiens, câteva colonii chinuite, insule de umanitate care până acum avuseseră prea puţin ajutor din partea Pământului; iar de aici înainte nu se vor mai putea aştepta să primească nici un sprijin, acolo în noile lor non-Paradisuri, chiar mai puţin asemănătoare Paradisului decât fusese Pământul. O şansă pentru ei, probabil. Cu cât oamenii ajung mai aproape de împlinirea unui paradis pentru ei înşişi, cu atât mai nemulţumiţi se arată faţă de el şi de ei înşişi. Au construit o grădină a plăcerilor şi, pe măsură ce ea a crescut în bogăţie şi forţă şi frumuseţe ei au devenit tot mai nenorociţi; pentru că atunci, probabil, le era mai uşor să bage de seamă că din ea lipsea ceva, vreun copac ori vreo tufă care nu vroia să crească acolo. Atunci când lumea era întunecată şi nenorocită, omul putea crede în grădină, tânjind s-o realizeze. Dar când lumea a început să sclipească de raţiune şi bogăţii, omul a simţit îngustimea ochiului de ac, iar asta aducea venin unei lumi care nu mai vroia să creadă ori să tânjească după ceva. Ei bine, oamenii aveau să distrugă din nou acest Pământ-grădină, civilizat şi atotcunoscător, aveau să-l sfârtece pentru ca Omul, aflat din nou într-o beznă demnă de milă, să poată spera.
Şi cu toate astea, Memorabilia avea să meargă împreună cu nava! Să fie un blestem? …Discede, Seductor informis! Această cunoaştere nu era un blestem, decât dacă era pervertită de Om, aşa cum şi focul fusese pervertit acum…
De ce trebuie să plec, Doamne? se întrebă el. Trebuie să merg? Şi ce încerc să hotărăsc: să plec, sau să refuz a pleca? Dar asta s-a hotărât deja; am depus cândva un jurământ. Egrediamur tellure deci, fiindcă a fost poruncit în urma unui jurământ pe care l-am făcut. Deci voi pleca. Dar să mă ating şi să-mi spun preot, să-mi spun chiar abbas, să fiu silit să grijesc de sufletele fraţilor mei? Trebuie ca Prea Cucernicul Părinte să insiste asupra acestui aspect? Dar el nu insistă; el vrea doar să ştie dacă Dumnezeu vrea acelaşi lucru. Numai că e într-o grabă cumplită. E chiar atât de sigur de mine? Dacă mi-a aruncat povara asta în spate, trebuie că e mai sigur de mine decât sunt eu însumi.
Vorbeşte-mi, destin, vorbeşte! Destinul pare întotdeauna la decenii depărtare, iar dintr-o dată se arată că nu e aşa de departe; e chiar acum. Dar poate că el este întotdeauna acum, chiar aici, poate chiar în această clipă.
Nu-i de ajuns că el e sigur de mine? Nu, nu e deloc de ajuns. Eu însumi trebuie să fiu sigur. Peste jumătate de oră. Adică în mai puţin de atât. Audi me, Domine — te rog, Doamne — sunt doar una dintre viperele acestei generaţii, cerşindu-ţi ceva, cerşind să ştiu, milogindu-mă pentru un semn, un semn, o dovadă, un însemn. N-am timp destul pentru a hotărî.
Tresări brusc. Ceva — târându-se?
Îl auzi ca un foşnet slab între frunzele uscate de sub. tufele de trandafiri din spatele lui. Încetă, foşni iar şi se târî. Oare un semn din Cer s-ar târî şerpeşte? Vreun semn rău ar putea. Tot astfel ar putea şi negotium perambulans in tenebris al Psalmistului. Un şarpe cu clopoţei, de exemplu.
Sau un greiere. Era doar un foşnet. Fratele Hegan ucisese odată un şarpe cu clopoţei în curte, dar… Acum se agita din nou! ca un târâş lent prin frunze. Oare ar fi un semn potrivit dacă s-ar strecura târâş şi l-ar muşca de spate?
Zvonul rugăciunilor se auzi din nou dinspre biserică: Reminiscentur et convertentur ad Dominum universi fines terrae. Et adorabunt in conspectu universae familiae gentiunu Quoniam Domini est regnum; et ipse dominabitur… Stranii cuvinte pentru astă-seară: toate capetele Pământului îşi vor aduce aminte şi se vor întoarce către Domnul…
Târâşul încetă brusc. Era chiar în spatele lui? Adevărat, Doamne, semnul nu-i absolut necesar. Adevărat, eu…
Ceva îl atinse pe încheietura mâinii. Sări în sus cu un ţipăt slab şi, cu un salt, se îndepărtă de tufa de trandafiri. Ridică o piatră desprinsă de undeva şi o aruncă în tufiş. Lovitura se auzi mai tare decât se aşteptase. Se scărpină în barbă şi se simţi ruşinat. Aşteptă. Din verdeaţă nu ieşi nimic. Nimic să se târâie. Aruncă o pietricică. Se rostogoli şi ea supărător în întuneric. Mai stătu puţin, dar din tufiş nu se clinti nimic. Cere un semn, apoi loveşte-l cu pietre când ţi se arată — de essentia hominum.