Brusc, şi cu o asemenea forţă încât smulse şi butonul din soclul lui, Zerchi închise aparatul de recepţie. Se ridică precipitat de pe scaun şi se duse la fereastră, de unde se uită în curtea în care o mulţime de refugiaţi se îmbulzeau în jurul unor mese din lemn, încropite în grabă. Abaţia, atât partea veche cât şi cea nouă, era năpădită de oameni de toate vârstele şi poziţiile sociale, ale căror cămine se aflaseră în regiunile lovite. Abatele reconsiderase zonele „exclusive” ale abaţiei pentru a le putea oferi refugiaţilor acces la aproape tot, în afară de locurile de dormit ale călugărilor. Tăbliţa din faţa vechii porţi fusese scoasă, întrucât acum trebuiau hrăniţi, îmbrăcaţi şi adăpostiţi copii şi femei.
Urmări doi novici care aduceau din bucătăria de urgenţă un cazan aburind. Îl ridicară pe o masă şi începură să distribuie supa.
Oaspetele îşi drese glasul şi se foi neliniştit pe scaun. Abatele se întoarse.
— Respectarea prevederilor, aşa i se spune? mârâi el. Respectarea prevederilor legale privind sinuciderile în masă sponsorizate de stat. Cu binecuvântările cuvenite din partea societăţii.
— Păi, începu vizitatorul, mai bine aşa decât să-i lăsăm să moară în chinuri groaznice, încetul cu încetul.
— Aşa? Mai bine pentru cine? Pentru măturătorii de stradă? Mai bine să aveţi voi cadavre vii care să ajungă la un post central de reciclare cât sunt încă în stare să păşească? Mai puţin spectacol public? Mai puţină groază în jur? Mai puţină dezordine? Câteva milioane de cadavre care ar zace pe străzi ar declanşa o revoltă împotriva celor răspunzători. Asta înţelegeţi voi şi guvernul prin mai bine, aşa e?
— Nu ştiu ce înţelege guvernul, spuse vizitatorul cu o umbră de iritare în glas. Când am zis mai bine, m-am gândit la „mai multă milă”. N-am intenţia de a dezbate probleme de teologie morală cu dumneavoastră. Dacă socotiţi că aveţi un suflet pe care Dumnezeu l-ar trimite în Iad în cazul că aţi prefera să muriţi fără dureri în loc să treceţi prin dureri groaznice, atunci faceţi cum vă îndeamnă cugetul. Dar să ştiţi că sunteţi în minoritate. Eu unul, nu sunt de acord, însă nu văd în asta un motiv de neînţelegere.
— Iartă-mă, spuse abatele Zerchi. Nu mă pregătisem să discut teologie morală cu dumneata. Mă refeream doar la spectacolul acesta al eutanasiei în masă din punctul de vedere al motivaţiei umane. Însăşi existenţa Legii Dezastrelor Provocate de Radiaţii şi a unor legi similare din alte ţări, reprezintă dovada cea mai elocventă că guvernele au fost pe deplin conştiente de consecinţele unui alt război, dar, în loc să încerce eliminarea oricărei posibilităţi de comitere a unui asemenea act demenţial, s-au străduit să prevadă măsuri pentru consecinţele unor asemenea gesturi criminale. Implicaţiile acestui fapt nu-ţi spun nimic, doctore?
— Sigur că nu, părinte. Eu sunt un pacifist. Dar deocamdată trăim în lumea asta, şi alta mai bună nu avem, iar dacă guvernele nu s-au pus de acord asupra unei modalităţi de a face imposibil orice act războinic, atunci e mai bine să avem unele prevederi pentru a face faţă consecinţelor decât să nu avem nimic.
— Şi da, şi nu. Da, dacă legea se face anticipând crimele comise de alţii. Nu, dacă îţi prevezi propriile fărădelegi. Şi îndeosebi nu, dacă prevederile menite a micşora consecinţele sunt şi ele criminale.
Vizitatorul făcu un gest de neputinţă.
— Cum ar fi eutanasia? Iertaţi-mă, părinte, eu consider că legile făcute de societate stabilesc ce este crimă şi ce nu. Înţeleg că dumneavoastră nu aprobaţi asta. Adevărat, pot exista legi proaste sau rău gândite. Dar în cazul de faţă, socot că avem o lege bună. Dacă aş crede că posed ceva numit suflet şi că ar exista un Dumnezeu răzbunător în Ceruri, poate aş fi de acord cu dumneavoastră.
Abatele Zerchi zâmbi dispreţuitor.
— Nu ai suflet, doctore. Eşti un suflet. Temporar, ai un trup.
Vizitatorul râse politicos.
— O confuzie semantică.
— Adevărat. Dar care dintre noi e confuz? Dumneata eşti sigur?
— Părinte, să nu ne certăm. Eu nu fac parte din Cadrele Carităţii. Eu lucrez în Echipa de Stabilire a Expunerii la Radiaţii. Nu ucidem pe nimeni.
Abatele Zerchi îl măsură tăcut câteva clipe. Vizitatorul era un bărbat musculos, având un chip cu trăsături rotunjite şi atrăgătoare şi un început de chelie ars de soare şi pistruiat. Purta o uniformă verde din serj şi o beretă cu însemnele Stelei Verzi pe care şi-o ţinea în poală.
Chiar, de ce să se certe? Omul era cadru medical, nu un călău. Activitatea de ajutorare depusă de Steaua Verde era demnă de toată admiraţia. Uneori se dovedea de-a dreptul eroică. Faptul că în unele cazuri, după părerea lui Zerchi, făptuia răul, nu constituia un motiv să considere faptele bune drept întinate. Majoritatea societăţii o aprecia, iar lucrătorii ei erau de bună credinţă. Doctorul încercase să fie prietenos. Nici nu ceruse mare lucru, nici nu se arătase autoritar sau supărător de serviabil. Cu toate acestea, abatele simţea o reţinere în a spune da.
— Activitatea pe care vrei s-o desfăşori aici… va dura mult?
Doctorul clătină din cap.
— Cel mult două zile, aşa cred. Avem două unităţi mobile. Le putem aduce în curte, legăm cele două trailere unul de celălalt şi ne începem treaba. Vom prelua în primul rând cazurile evidente de boală de radiaţie si răniţii.
Misiunea noastră e să facem testele clinice. Cei bolnavi vor primi tratament la spitalul de campanie.
— Iar cei grav bolnavi primesc altceva la spitalul de caritate?
Doctorul se încruntă.
— Doar dacă vor. Nimeni nu-i sileşte să meargă acolo.
— Dar dumneata scrii autorizarea care le permite.
— Da, am dat câteva bilete roşii. S-ar putea s-o mai fac. Uitaţi-vă… Se scotoci în buzunarul jachetei şi scoase un formular din carton roşu, ceva semănând cu un document de expediţie prevăzut cu un fir de sârmă pentru a fi agăţat de un nasture ori de centură. O puse pe birou. Un formular în alb de „doză critică”. Priviţi. Citiţi-l. Spune că omul e contaminat, grav contminat. Iar aici, uitaţi-vă, e un bilet verde. Îl asigură că e sănătos şi că nu are de ce să-şi facă probleme. Uitaţi-vă bine la cel roşu! „Expunere exprimată în unităţi de radiaţie.” „Analiza sângelui.” „Analiza urinei.” Pe o parte, e la fel ca şi cea verde. Pe dos, cel verde nu are nimic scris, dar vedeţi ce scrie pe cel roşu. Literele mici — citat direct din Legea Publică 10-WR-3E. Trebuie să fie acolo. Aşa cere legea. Trebuie să i se citească acest paragraf. Trebuie să i se comunice drepturile. Ce face persoana în cauză, e treaba ei. Acum, dacă preferaţi să parcăm unităţile mobile pe autostradă, putem…