În dorinţa lui de a face ceva. Sincer, tocmai aici era necazul. Văzuţi de departe, adversarii ţi se par monştri, dar de aproape descoperi sinceritatea care e la fel de necuprinsă ca şi a ta. Probabil că Satana e cel mai sincer dintre toţi.
Desfăcu scrisoarea şi o citi. Îl informa că fratele Joshua şi ceilalţi plecaseră de la Noua Romă către o destinaţie neprecizată din Vest. În acelaşi timp, scrisoarea îl avertiza că unele informaţii privind Quo peregrinatur ajunseseră la urechile celor de la Departamentul de Apărare Zonală, care trimiseseră oameni la Vatican să se intereseze dacă zvonurile privind lansarea unei nave neautorizate… Evident, nava nu ajunsese încă în spaţiu.
Vor afla destul de curând despre Quo peregrinatur dar, cu ajutorul Cerului, asta se va întâmpla prea târziu. Şi după aceea? se întrebă.
Situaţia legală era încurcată. Legea interzicea plecarea navelor fără aprobarea Comisiei. Aprobările se obţineau greu şi cu tărăgănări. Zerchi era sigur că Departamentul de Apărare Zonală şi Comisia vor considera că Biserica încalcă legea. Dar de un secol şi jumătate exista un concordat Stat-Biserică; prin acesta, Biserica era scutită de licenţierea procedurilor şi i se garanta dreptul de a trimite misiuni către „orice instalaţii spaţiale şi/sau staţii planetare care nu au fost declarate de către susnumita Comisie drept periculoase din punct de vedere ecologic sau interzise pentru acţiuni neaprobate.” La vremea când se încheiase concordatul, toate instalaţiile din sistemul solar erau „periculoase din punct de vedere ecologic” sau „închise”, însă actul legaliza, în continuare, dreptul Bisericii să „posede nave spaţiale şi să călătorească fără restricţii către instalaţii şi staţii deschise”. Concordatul era foarte vechi. Fusese semnat în zilele când acţionarea.
Berkstrun era doar un vis în imaginaţia câtorva care credeau că voiajele interstelare vor deschide universul în faţa unui exod neîngrădit al populaţiei.
Lucrurile se dovediseră a fi cu totul altfel. Când prima navă s-a născut ca proiect ingineresc, s-a văzut limpede că, în afară de guvern, nici o instituţie nu avea mijloacele financiare s-o construiască; că din transportarea coloniştilor către planetele exterioare sistemului solar, din motive de „mercantilism interstelar”, nu putea fi obţinut nici un profit. Cu toate acestea, stăpânitorii asiatici trimiseseră prima navă cu colonişti. Imediat după aceea, în Occident s-au auzit strigăte: „Vom îngădui raselor inferioare să cucerească stelele?” Urmase o activitate febrilă de lansare a unor nave stelare, şi oameni negri, cafenii, albi şi galbeni fuseseră azvârliţi spre Centauri, în numele rasismului. După aceea, geneticienii demonstraseră cu un zâmbet crispat că, dat fiind numărul redus de membri al fiecărui grup rasial, dacă descendenţii lor nu încheiau căsătorii mixte, vor suferi cu toţii degenerări genetice datorită endogamiei de pe planeta-colonie, prin urmare, rasiştii înşişi făcuseră din împerecherea încrucişată un element necesar supravieţuirii.
Spaţiul prezenta interes pentru Biserică doar în măsura în care coloniştii erau fiii ei, aflaţi la distanţe interstelare de restul turmei. Şi, cu toate acestea, nu profitase de prevederea din concordat care permitea trimiterea de misiuni. Existau anumite contradicţii între concordat şi legile Statului care împuternicea Comisia, cel puţin în măsura în care aceasta din urmă putea avea, teoretic, o influenţă serioasă în trimiterea de misiuni. Contradicţiile nu fuseseră niciodată soluţionate de tribunale, întrucât nu existaseră motive de judecată. Acum însă, dacă Departamentul de Apărare Zonală intercepta grupul lui Joshua în acţiunea de lansare a unei nave fără aprobarea Comisiei, avea să se declanşeze procesul. Zerchi se rugă pentru ca grupul să plece fără a mai trebui să apară în tribunal, lucru care putea dura săptămâni sau chiar luni. Desigur, după aceea va izbucni un scandal. Se va afirma atunci că Biserica nu încălcase doar hotărârile Comisiei, ci şi regulile carităţii, trimiţând demnitari ecleziaşti şi un grup de călugări ticăloşi, când ar fi putut folosi nava ca loc de refugiu pentru colonişti săraci, care tânjeau după terenuri. Conflictul între Marta şi Maria reapărea mereu.
Abatele Zerchi îşi dădu brusc seama că ţinta gânduri-lor lui se schimbase în ultimele patruzeci şi opt de ore. Cu câteva zile în urmă, toată lumea se aştepta să crape cerul. Trecuseră însă nouă zile de când Lucifer învinsese în spaţiu şi pârjolise un oraş, ştergându-l de pe faţa pământului. În ciuda morţilor, schilodiţilor şi muribunzilor, avuseseră parte de nouă zile de linişte. Întrucât mânia fusese împiedicată să se reverse până acum, pesemne că răul cel mare putea fi evitat. Se trezise gândindu-se la lucrurile care s-ar putea întâmpla săptămâna sau luna următoare, ca şi cum, la urma-urmelor, ar putea exista o săptămână sau lună viitoare. Şi de ce nu? Cercetându-şi conştiinţa, descoperi că nu abandonase cu totul virtutea speranţei.
În după-amiaza aceea, un călugăr trimis în oraş cu treburi aduse vestea că în parcul aflat la două mile depărtare de abaţie se ridicase o tabără pentru refugiaţi.
— Cred că-i finanţată de Steaua Verde, Domne, adăugă el.
— Foarte bine! se bucură abatele. Noi suntem sufocaţi aici, şi a trebuit deja să refuz trei transporturi.
Refugiaţii făceau mult zgomot în curte, iar hărmălaia îi punea nervii la grea încercare. Tăcerea tradiţională din abaţie era tulburată de sunete ciudate: hohotele nestăvilite de râs ale bărbaţilor care spuneau glume, ţipătul unui copil, zăngănitul cratiţelor şi al oalelor, suspine isterice, câte-un medic de la Steaua Verde care striga: „Hei, Raff, du-te şi adu-mi un furtun pentru o clismă.” În câteva rânduri, abatele îşi pusese frâu dorinţei de a merge la fereastră şi a striga la ei să facă linişte.
După ce suportă cât putu, îşi luă un binoclu, o carte veche şi un rozariu şi urcă într-unui dintre turnurile de veghe de odinioară, acolo unde zidul gros atenua majoritatea zgomotelor ce veneau din curte. Era un volum subţirel de versuri anonime, dar atribuite de legendă unui sfânt mitic a cărui „canonizare” se făcuse doar în fabulele şi folclorul din Câmpii, nu printr-un act al Sfântului Scaun. Nimeni nu găsise vreo dovadă că persoana devenită Sfântul Poet al Ochiului Miraculos trăise în realitate: legenda îşi avea originea în povestea potrivit căreia unul dintre primii Hannegani primise un ochi de sticlă de la un fizician eminent care era protejatul său — Zerchi nu-şi mai amintea dacă omul de ştiinţă fusese Esser Shon sau Pfardentrott — şi care îi spusese prinţului că aparţinuse unui poet care murise pentru Credinţă. Nu precizase pentru care credinţă îşi dăduse viaţa poetul — cea a lui Petru ori cea a schismaticilor din Texarkana — dar se văzuse desluşit că Hannegan ţinuse la ochiul de sticlă, fiindcă pusese să fie prins între degetele unei mâini din aur care era încă etalată cu ocazia unor ceremonii de stat de către prinţii Dinastiei Harq-Hannegan. Primise diverse nume, între care Orbis Judicans Conscientias sua Oculus Poetae Judicis, iar în rândurile celor din Schisma Texarkana era incă venerat ca relicvă. Cu câţiva ani în urmă, cineva avansase ipoteza, cam neroadă, că Sfântul Poet era una şi aceeaşi persoană cu „versificatorul neruşinat” menţionat o dată în Jurnalele Cuviosului Abate Jerome, dar singura „probă” în sprijinul acestei versiuni era că Pfardentrott — ori era vorba de Esser Shon? — vizitase abaţia pe vremea Cuviosului Jerome, cam la aceeaşi dată la care apărea şi „versificatorul neruşinat” în Jurnal, şi că oferirea ochiului în dar către Hannegan avusese loc într-un moment ce putea fi plasat după acea vizită la abaţie. Zerchi bănuia că versurile fuseseră aşternute pe hârtie de vreunul dintre oamenii de ştiinţă laici care vizitaseră abaţia pentru a studia Memorabilia în respectiva perioadă şi că unul dintre ei putea fi identificat drept „versificatorul neruşinat” şi, probabil, cu Sfântul Poet din folclor şi legende. Versurile anonime erau cam prea îndrăzneţe, socoti Zerchi, ca să fi fost scrise de un călugăr al Ordinului.