Cartea era un dialog satiric în versuri între doi agnostici care încearcau să stabilească doar prin raţiune naturală că existenţa lui Dumnezeu nu putea fi dovedită exclusiv pe calea raţiunii naturale. Ei nu reuşeau decât să demonstreze că limita matematică a unei serii infinite de „puneri sub semnul întrebării a certitudinii cu care ceva pus sub semnul îndoielii este cunoscut ca incognoscibil atunci când «acel ceva pus sub semnul îndoielii» rămâne o formulare precedentă privind «incognoscibilitatea» acelui ceva pus sub semnul îndoială”, că limita acestui proces dus la infinit nu poate fi decât echivalentul unei formulări de certitudine absolută, chiar dacă este exprimată ca o serie infinită de negaţii ale certitudinii. Textul păstra reminiscenţe din calculul teologic al Sfântului Leslie şi, chiar ca dialog dintre un agnostic identificat doar ca „Poetul” şi celălalt doar ca „Thon”, el părea să sugereze o dovadă a existenţei lui Dumnezeu printr-o metodă epistemologică, însă versificatorul fusese un satirist; nici poetul, nici stăpânul nu-şi abandonau premisele agnostice după ce se ajungea la concluzia certitudinii absolute, în schimb încheiau prin: Non cogitamus, ergo nihil sumus.
Abatele Zerchi renunţă curând să mai stabilească dacă versurile reprezentau o comedie de un intelectualism ieşit din comun ori o bufonerie epigramatică. Din turn vedea autostrada şi oraşul până la podişul de dincolo de ele. Îşi îndreptă binoclul către podiş şi urmări o vreme instalaţiile radar, dar acolo nu părea să se întâmple ceva deosebit. Coborî obiectivul încet, până ajunse să urmărească noua tabără Steaua Verde, aflată în parcul de lângă autostradă. Zona fusese împrejmuită cu frânghie. Câţiva oameni înălţau corturi. Echipe de instalatori lucrau la conectarea liniilor electrice şi a conductelor de gaz. Alţii erau prinşi cu ridicarea unui panou la intrarea în parc, numai că îl ţineau întors într-o parte şi nu putea citi ce scria pe el. Într-un fel, activitatea febrilă îi amintea de un circ ambulant care sosise în oraş. Era şi un soi de locomotivă de culoare roşie. Părea să aibă un focar şi ceva amintind de un cazan, dar la început nu reuşi să ghicească la ce putea sluji. Câţiva bărbaţi purtând uniforma Stelei Verzi ridicau ceva aducând cu un carusel. Pe marginea drumului erau parcate cel puţin zece-douăsprezece camioane. Unele erau încărcate cu buşteni, altele cu corturi şi paturi pliante. Unul lăsa impresia că e plin cu cărămizi refractare, iar altul burduşit cu obiecte de ceramică învelite în paie.
Ceramică?
Studie mai atent încărcătura ultimului camion. Pe frunte îi apăru o cută. Era vorba de urne sau vase, toate identice, împachetate laolaltă cu baloturi de paie. Mai văzuse undeva vase la fel, dar nu-şi putea aminti locul.
Un alt camion nu avea în el altceva decât o statuie mare din „piatră” — făcută probabil din material plastic dur — şi o lespede rectangulară pe care avea să fie montată statuia, evident. Deocamdată era aşezată pe spate, sprijinindu-se pe un cadru din lemn şi pe un pat de material protector. Îi văzu picioarele şi o mână întinsă în lături, care ieşea din paie. Statuia era mai lungă decât bena camionului; picioarele desculţe treceau dincolo de oblonul care era lăsat în jos. Cineva legase un steag roşu de unul dintre degetele mari. Zerchi rămase nelămurit. De ce atâta cheltuială cu transportul unei statui când probabil că mai folositor ar fi fost un camion cu alimente?
Îi urmări pe oamenii care ridicau panoul. În cele din urmă, unul dintre ei lăsă în jos capătul de care ţinea pentru a aranja cei câţiva suporţi de deasupra capului. Având un capăt pe sol, panoul se înclină şi Zerchi, uitându-se cu capul aplecat într-o parte, reuşi să citească ce scria pe eclass="underline"
TABĂRA DE CARITATE NUMĂRUL 18
PROIECT-CADRU PENTRU CAZURI DE DEZASTRU
STEAUA VERDE
Precipitat, mai privi o dată la camioane. Vasele din ceramică! îşi aminti imediat. Trecuse demult pe lângă un crematoriu şi văzuse nişte muncitori descărcând urne la fel dintr-un camion care purta aceeaşi siglă de firmă. Răsuci binoclul din nou, în căutarea camionului încărcat cu cărămizi refractare. Fusese mutat din loc. În cele din urmă îl reperă, de data asta parcat înăuntrul zonei împrejmuite. Cărămizile erau descărcate lângă locomotiva mare de culoare roşie. Ceea ce la început i se păruse un cazan arăta acum ca un cuptor sau furnal.
— Evenit diabolus! mârâi abatele şi porni spre scări.
Îl găsi pe doctorul Cors în unitatea mobilă din curte. Lega cu sârmă un bilet verde pe reverul hainei unui bătrân, spunându-i în acelaşi timp că trebuie să meargă la o tabără de odihnă pentru o vreme şi să asculte de surori, dar că se va însănătoşi dacă se va îngriji.
Zerchi rămase cu mâinile încrucişate, muşcându-şi colţurile buzelor şi urmărindu-l cu ochi reci pe doctor. Cors ridică privirea precaut.
— Da? Remarcă binoclul şi privi mai atent la expresia de pe faţa abatelui. Of, mormăi el. Ei bine, eu n-am nimic de-a face cu ceilalţi, absolut nimic.
Abatele îl ţintui cu privirea câteva secunde, apoi se întoarse şi plecă. Se duse în biroul său şi-l puse pe fratele Patrick să telefoneze celui mai important funcţionar de la Steaua Verde.
— Cer ca instalaţia să fie luată din vecinătatea abaţiei.
— Regret, dar răspunsul e un nu hotărât.
— Frate Pat, telefonează la atelier şi cheamă-l aici pe Fratele Lufter.
— Nu-i acolo, Domne.
— Atunci să-mi trimită un dulgher şi un vopsitor. Pe oricine.
Două minute mai târziu, apărură doi călugări.
— Vreau să-mi faceţi imediat cinci pancarte uşoare, le spuse. Să aibă beţe solide şi lungi. Destul de mari pentru a fi văzute de la distanţă, dar uşoare, să nu-i extenueze pe cei care le vor purta câteva ore. Poţi face asta?
— Desigur, Sfinţia Voastră. Ce să scriem pe ele?
Abatele Zerchi îi scrise textele.
— Să le faceţi mari şi în culori vii. Să sară în ochi.
După ce plecară, îl chemă din nou pe fratele Patrick.
— Frate Pat, mergi şi găseşte-mi cinci novici solizi, tineri şi buni, de preferat cu complexe de martiri. Spune-le că s-ar putea să, treacă prin aceleaşi chinuri ca şi Sfântul Ştefan.
Iar eu s-ar putea s-o păţesc şi mai rău, se gândi, când cei de la Noua Romă vor afla ce-am făcut.
28
Ultima slujbă de seară se încheiase, dar abatele rămase în biserică, îngenuncheat în întunericul înserării.
Domine, mundorum omnium Factor, parsurus esto imprimis eis filiis aviantibus ad sideria caeli quorum victus dificilior…
Se rugă pentru grupul lui Joshua, pentru oamenii care plecaseră să se îmbarce pe nava stelară pentru a urca la ceruri, într-o incertitudine mai nesfârşită decât oricare nesiguranţă de care Omul era pândit pe Pământ. Au nevoie de multe rugăciuni; mai cumplit decât călătorul nu-i nimeni mai expus la relele care lovesc spiritul, torturând credinţa şi punând la încercare speranţa, făcând mintea să se frământe sub povara îndoielilor. Acasă, pe Pământ, conştiinţa îşi află îndrumători şi supraveghetori, dar acolo în ceruri, rămâne singură, sfâşiată între Dumnezeu şi Cel Viclean. Fă-i să fie incoruptibili, se rugă el, fă-i să ţină drept calea Ordinului.