— Lucifer nu-i Moş Ene, asta-i adevărat.
— La ce te tot uiţi pe fereastră? întrebă Zerchi, autoritar. Ăsta-i alt lucru care mă scoate din sărite. Toată lumea se uită tot timpul la cer, fără ţintă, şi-şi pune întrebări. Dacă va cădea, nici n-o s-apuci s-o vezi decât atunci când explodează şi decât să te lovească lumina în ochi, mai bine lipsă. Încetează. Nu-ţi ajută la nimic.
Părintele Lehy se îndepărtă de fereastră.
— Ai dreptate, Cuvioase Părinte. Numai că nu după asta mă uitam. Urmăream vulturii.
— Vulturii?
— Sunt o mulţime, toată ziua i-am văzut. Zeci şi zeci, dând roată.
— Unde?
— Deasupra taberei Steaua Verde de lângă autostradă.
— Atunci nu-i un semn. E vorba de pofta lor sănătoasă de mâncare. Uff! Mă duc să iau puţin aer.
În curte o întâlni pe doamna Grales. Ducea pe braţ un coş cu roşii pe care, văzându-l pe abate că se apropie, îl puse jos.
— V-am adus oareşce, părinte Zerchi, îi spuse ea. Am văzut c-aţi dat jos semnul cela, apoi o fată dincolo de poartă şi ce m-am gândit eu: n-o să vă supăraţi de vizita bătrânei care vinde roşii. V-am adus câteva şi dumneavoastră, vedeţi?
— Mulţumesc, doamnă Grales. Am scos semnul din cauza refugiaţilor, dar nu-i nici o supărare. Pentru roşii, însă, va trebui să mergi la Fratele Elton. El se ocupă de aprovizionare bucătăriei.
— Da' nu-s de vânzare, părinte. He-he! Ţi le-am adus pe degeaba. Ai atâtea guri de hrănit, dac-ai primit atâţia sărăntoci. De aia-s pe gratis. Unde să le pun?
— Bucătăria de campanie e în… ba nu, lasă-le acolo. O să pun eu pe cineva să le ducă în casa de oaspeţi.
— Le duc io. Dacă tot le-am cărat atâta drum… Îşi puse din nou coşul pe braţ.
— Mulţumesc, doamnă Grales. Se întoarse să plece.
— Părinte, aşteaptă niţel, strigă ea. O clipită, sfinţia ta, doar o clipită…
Abatele îşi stăpâni cu greu un oftat.
— Iartă-mă, doamnă Grales, dar rămâne cum ţi-am mai spus… Se opri şi ochii îi căzură pe faţa lui Rachel. Vreme de un moment, i se păruse… Oare fratele Joshua avusese dreptate? Sigur nu. E… e o chestiune pe care trebuie s-o rezolve parohia şi dioceza dumitale, iar eu nu pot…
— Nu, părinte, nu-i vorba de asta! îl linişti ea. Altceva vroiam eu să te rog. (Ia te uită! Zâmbise! Era sigur că nu i se păruse!) Vrei să-mi asculţi mărturisirea, părinte? Cer iertăciune că te năcăjesc, dar regret relele făcute şi-aş vrea ca dumneata să mă împărtăşeşti.
Zerchi ezită.
— De ce nu Părintele Selo?
— Să-ţi spun drept, sfinţia ta, când îl văd pe omul acela, îmi vine să intru la păcat. Eu mă duc cu gând curat la el, dar când îl văd, uit de mine şi de tot. Să-l iubească Dumnezeu, dar eu nu pot nicicum.
— Dacă te-a supărat cu ceva, iartă-l.
— L-am şi iertat, ce să fac? Dar de la distanţă. Mă sileşte să intru în păcat, îţi zic eu, findcă îmi ies din fire de cum dau cu ochii de el.
Zerchi chicoti.
— Bine, doamnă Grales. O să-ţi ascult confesiunea, dar mai întâi am de rezolvat ceva. Vino la Capela Sfintei Fecioare peste vreo jumătate de oră. E bine aşa?
— Daa, fii binecuvântat, Părinte. Dădu din cap recunoscătoare. Abatele ar fi putut să jure că şi Rachel dăduse din cap, imitând mişcarea femeii.
Alungă acest gând şi se îndreptă spre garaj. Un postulant îi aduse automobilul. Sui în el, formă destinaţia şi se rezemă de spătarul scaunului în vreme ce dispozitivul automat de control băgă în viteză şi porni automobilul spre poartă. Când să iasă, abatele o văzu pe fată stând pe marginea drumului. Avea copilul cu ea. Apăsă grăbit pe butonul ANULAREA COMENZII. Automobilul se opri. „Aştept” se auzi vocea robotului.
Fata purta un aparat gipsat care-i prindea şoldurile de la brâu până la genunchiul piciorului stâng. Se sprijinea într-o pereche de cârje şi gâfâia, ţinându-şi capul în pământ. Reuşise cumva să iasă din casa de oaspeţi şi să treacă de poartă, dar se vedea limpede că nu putea ajunge mai departe. Copilul se ţinea de una din cârje şi privea cu ochi mari la traficul de pe autostradă.
Zerchi deschise portiera şi coborî încet. Ea ridică ochii din pământ şi-l văzu, apoi îşi mută privirea în altă parte.
— De ce te-ai dat jos din pat, copila mea? întrebă el blând. N-ar trebui să umbli, mai ales cu fractura aceea de şold. Unde crezi c-o să ajungi aşa?
Ea îşi mută greutatea de pe un picior pe altul şi pe chip îi apăru un rictus de durere.
— În oraş, răspunse ea. Trebuie să plec. E urgent.
— Nu poate fi atât de urgent să n-o poată face altcineva în locul tău. O să-l chem pe Fratele…
— Nu, părinte, nu! Nimeni n-o poate face în locul meu. Trebuie să ajung în oraş.
Minţea. Era sigur că minţea.
— Bine, atunci. Te duc eu în oraş. Tot merg într-acolo.
— Nu! Merg pe jos! Sunt… Făcu un pas şi icni. Zerchi o prinse să nu cadă.
— Nici măcar dacă ţi-ar ţine Sfântul Cristofor cârjele şi tot n-ai putea merge pe jos până în oraş, copilă. Hai, uşurel, să te ducem înapoi în pat.
— Trebuie să merg acolo, serios! strigă ea, furioasă.
Speriat de explozia de furie a mamei, copilul începu să plângă monoton. Ea încercă să-l liniştească, apoi se înmuie.
— Bine, părinte. Mă duci până în oraş?
— N-ai ce căuta acolo.
— Dacă-ţi spun că trebuie să ajung acolo!?
— Bine, bine. Să te ajut să urci… copilul… acum tu.
Copilul urlă dezlănţuit când preotul îl ridică şi îl puse în automobil, alături de mamă. Se agăţă disperat de ea şi continuă să scâncească monoton. Din cauza pansamentelor largi şi umede şi a părului pârlit, abatelui Zerchi îi veni greu să stabilească sexul copilului dintr-o privire, dar bănui că era fetiţă.
Formă din nou destinaţia. Automobilul aşteptă până apăru o breşă în trafic, apoi intră pe autostradă şi se înscrise pe banda de viteză medie. Două minute mai târziu, apropiindu-se de tabăra Steaua Verde, dădu comanda de trecere pe banda de viteză minimă. Îmbrăcaţi cu rase şi cu glugile pe cap, cei cinci călugări mărşăluiau cu paşi rari şi solemni, formând un şir în faţa cortului. Se deplasau încoace şi încolo sub panoul anunţând că acolo se afla Tabăra de Caritate, dar atenţi să nu treacă dincolo de el. Pe pancartele cu vopseaua încă umedă scria:
ABANDONAŢI ORICE SPERANŢĂ
VOI
CARE INTRAŢI AICI.
Zerchi avusese de gând să oprească şi să discute cu ei, dar, având fata în automobil, se mulţumi să-i privească atent când trecu pe alături. Cu glugile raselor pe cap şi mergând ca într-o procesiune lentă şi funerară, novicii creau, într-adevăr, efectul dorit. Era puţin probabil că funcţionarii de la Steaua Verde se vor ruşina si vor muta tabăra mai departe de mănăstire, mai ales că un grup zgomotos de zurbagii, lucru de care ştia încă de când pornise de la abaţie, apăruse ceva mai devreme, proferând insulte şi aruncând cu pietre în pancartele purtate de pichetul format din călugări. Pe marginea autostrăzii erau parcate două maşini de poliţie, iar câţiva poliţişti stăteau în apropiere, urmărind totul cu chipuri impasibile. Întrucât grupul de zurbagii apăruse ca din senin, iar maşinile de poliţie sosiseră imediat după aceea, exact la vreme pentru a împiedica pe unul dintre ei să smulgă o pancartă din mâinile unui novice, şi întrucât un funcţionar de la Steaua Verde plecase valvârtej să obţină un ordin judecătoresc, abatele bănuia că acţiunea de şicanare fusese plănuită tot atât de atent ca şi demonstraţia de protest, tocmai pentru a permite funcţionarului să facă rost de actul oficial. Probabil că acesta va fi emis, dar, până când urma să fie pus în aplicare, abatele Zerchi nu intenţiona să-i retragă pe novici.