Aruncă o privire la statuia pe care muncitorii taberei o înălţaseră lângă poartă. Îl făcu să se cutremure. O recunoscu drept una dintre imaginile umane alcătuite din elemente disparate, derivate din teste psihologice pe eşantioane mari, în care subiecţilor li se dădeau desene şi fotografii ale unor persoane necunoscute şi li se puneau întrebări de genuclass="underline" „Pe care aţi dori să-l cunoaşteţi?” sau „Care credeţi că ar fi părintele cel mai bun?” sau „Pe care l-aţi ocoli?” sau „Care credeţi că e criminal?” Din fotografiile alese ca fiind cele mai „iubite” sau cele mai „detestate”, în funcţie de întrebări, computerul formula, în urma rezultatelor testului de masă, o serie de „chipuri agreate” de oricine, fiecare capabile să evoce o judecată la prima vedere a personalităţii respective.
Zerchi observă cu groază că această statuie semăna în mod vădit cu unele dintre cele mai efeminate imagini prin care artişti mediocri ori submediocri deformaseră în mod tradiţional personalitatea lui Cristos. Chipul dulce-bolnăvicios, ochii goi de expresie, buzele trădând nemulţumirea şi braţele răsfirate în lături închipuind un gest de îmbrăţişare. Şoldurile îi erau late ca ale unei femei, iar forma pieptului sugera existenţa sânilor, doar dacă nu era vorba cumva de faldurile veşmântului. Sfinte Dumnezeu al Golgotei, suspină abatele Zerchi, aşa Te vede gloata?
Doar făcând un mare efort îşi putea imagina statuia spunând: „Lăsaţi copiii să vină la mine”, văzând-o mai curând rostind: „Dispăreţi de lângă mine în focul etern, blestemaţilor”, ori biciuind zarafii şi alungându-i din Templu.
Ce întrebare li se pusese subiecţilor, pentru ca în mintea lor să se nască acest chip care să satisfacă sentimentele gloatei? Era un christus anonim. Explicaţia de pe soclul statuii spunea: ALINARE. Fără îndoială că funcţionarii de la Steaua Verde constataseră asemănarea acestei statui cu reprezentarea lui christus, tradiţional înfrumuseţată de artiştii proşti. Numai că acum o aruncaseră pe platforma unui camion, cu un steag roşu legat de un deget, iar asemănarea dorită era greu de dovedit.
Fata ţinea o mână pe clanţa portierei; urmărea tabloul de comandă al automobilului. Zerchi formă repede BANDA DE VITEZĂ. Automobilul ţâşni din nou înainte. Ea îşi luă mâna de pe clanţă.
— O mulţime de vulturi astăzi, spuse el încet, aruncând o privire pe geam.
Fata rămăsese cu chipul împietrit. O privi cercetător o clipă.
— Ai dureri, fiica mea?
— N-are importanţă.
— Oferă-le Cerului, copilă.
Ea îl măsură cu răceală.
— Crezi că-i va aduce bucurie lui Dumnezeu?
— Dacă tu le oferi, da.
— Nu pot înţelege un Dumnezeu care se bucură de durerea copilului meu!
Preotul se crispă.
— Nu, nu! Nu durerea îl bucură pe Dumnezeu, copila mea. Cerul se bucură de puterea sufletului în credinţă şi speranţă şi dragoste, în ciuda suferinţelor trupeşti. Durerea e aidoma ispitei negative. Dumnezeu nu se bucură de ispitele care vatămă trupul; El se bucură atunci când sufletul se înalţă dincolo de ispită şi spune: „Pleacă, Satana.” E acelaşi lucru cu durerea, care e adesea o ispită spre disperare, furie, pierdere a credinţei…
— Nu-ţi mai bate gura degeaba, părinte. Eu nu mă plâng. Copilul însă, da. Numai că el nu-ţi înţelege predica. Dar îl doare. Poate suferi, dar nu poate să înţeleagă.
La asta ce pot răspunde? se întrebă, mut, Zerchi. Să-i mai spun o dată că Omului i s-a oferit o nepăsare divină, dar a renunţat la ea în Eden? Că acest copil era o celulă din Adam şi, prin urmare… Era adevărat, dar ea avea un copil bolnav, suferea şi n-ar fi vrut să-l asculte.
— N-o face, fiica mea. Te rog să n-o faci.
— O să mă mai gândesc, spuse ea cu răceală.
— Demult, când eram copil, am avut o pisică, murmură rar abatele. Era de fapt un motan mare şi cenuşiu, cu omoplaţi solizi ca de buldog, iar capul şi gâtul la fel, şi avea acea insolenţă lenevoasă care le face pe unele pisici să arate ca însuşi Diavolul. Era un motan în stare pură. Te pricepi la pisici?
— Puţin.
— Cei care le iubesc nu se pricep la pisici. Nu poţi iubi toate pisicile dacă le cunoşti, iar cele pe care le poţi iubi, dacă le cunoşti, sunt acelea care nu plac iubitorilor de pisici. Zeke era exact tipul ăsta de pisică.
— Asta are o morală, nu? Fata îl urmărea bănuitoare.
— Numai că l-am ucis.
— Încetează. Nu mă interesează, indiferent ce-ai spune.
— L-a lovit un camion şi i-a strivit picioarele dinapoi. S-a târât în beci. Din când în când scotea câte-un sunet, aşa cum fac pisicile când se încaieră, şi se zbătea puţin. „Ar trebui omorât”, îmi ziceau mereu ai mei. După câteva ore a ieşit târâş. Mieunând, cerând ajutor. „Trebuie distrus,” spuneau ai mei. N-am vrut să-i las s-o facă. Spuneau că-i o cruzime să-l las să trăiască. Până la urmă, am zis că o voi face chiar eu, dacă tot trebuia. Am luat o puşcă şi un hârleţ şi l-am dus la marginea pădurii. L-am întins pe pământ cât am săpat groapa. Apoi l-am împuşcat în cap. Puşca era de calibru mic. Zeke s-a zvârcolit de câteva ori, apoi s-a ridicat şi a început să se târâie către nişte tufe. L-am împuşcat din nou. A rămas nemişcat, de aceea am crezut că murise şi l-am pus în groapă. După ce am pus peste el câteva hârleţe de pământ, Zeke s-a ridicat şi a ieşit din groapă, începând să se târâie din nou către tufiş. Eu plângeam mai tare decât motanul. A trebuit să-l ucid cu hârleţul. A trebuit să-l pun înapoi în groapă şi să folosesc lama hârleţului ca pe un satâr şi, cât l-am hăcuit, Zeke s-a zbătut. Mai târziu, mi s-a spus că era doar reflexul nervilor spinali, dar eu n-am crezut. Voia să ajungă la tufişurile acelea şi să moară ca o pisică, numai să fie lăsat în pace — în demnitate. Zeke n-a fost decât o pisică, dar…
— Taci! şuieră ea.
— …dar până şi păgânii din antichitate băgaseră de seamă că Natura nu-ţi cere nimic fără să te fi pregătit ea însăşi pentru poverile pe care trebuie să le suporţi. Dacă acest lucru e valabil chiar şi pentru o pisică, atunci nu e cu atât mai adevărat pentru o fiinţă înzestrată cu voinţă, intelect şi raţiune? Asta, indiferent ce crezi despre Dumnezeu…
— Taci, lua-te-ar naiba, taci odată! şuieră ea.
— Dacă sunt puţin brutal, spuse preotul, o fac pentru tine, nu pentru copil. Copilul, aşa cum zici, nu poate înţelege. Iar tu, după cum spui, nu te plângi. Prin urmare…
— Prin urmare, îmi ceri să mor încet şi să…
— Ba nu! Nu ţi-o cer eu. Ca preot al lui Dumnezeu, îţi poruncesc prin autoritatea Atotputernicului Dumnezeu să-ţi iei mâna de pe copil, să nu oferi viaţa lui ca sacrificiu unui zeu fals al mizericordiei expeditive. Eu nu te sfătuiesc, eu te conjur şi-ţi poruncesc în numele lui Cristos Regele. Ţi-e limpede?
Dom Zerchi nu mai vorbise niciodată cu o asemenea voce, şi uşurinţa cu care îi veneau cuvintele pe buze îl surprinse până şi pe el. Continuă să o privească, până ce fata îşi coborî ochii în pământ. Vreme de o clipă se temuse că ea îi va râde în faţă. În aceste vremuri, când Sfânta Biserică dădea de înţeles că autoritatea sa era încă supremă peste toate naţiunile şi superioară autorităţii statelor, oamenii se simţeau îndemnaţi să pufnească în râs. Şi cu toate astea, încrâncenată din pricina copilului muribund, fata simţise seriozitatea din tonul poruncitor. Comisese o brutalitate.