— „…şi dacă nu se prezintă…” bodogăni mai departe slujbaşul, „pentru ca o hotărâre judecătorească pro confesso…”
— Duceţi-l la maşină, spuse unul dintre poliţişti.
Aceştia nu-l conduseră la maşina lui, ci către maşina de poliţie.
— Judecătorul o să se arate cam dezamăgit de purtarea ta, îi spuse acru poliţistul. Acum stai locului şi nu te clinti. Dacă mai faci o mişcare, îţi pun cătuşele.
Abatele şi poliţistul aşteptară lângă maşină cât slujbaşul, doctorul şi celălalt poliţist avură o discuţie pe alee. Cors îşi ţinea o batistă apăsată pe nas.
Discutară vreo cinci minute. Din cale-afară de ruşinat, Zerchi îşi lipi fruntea de portiera rece a maşinii şi încercă să se roage. Îi păsa prea puţin ce hotărâre aveau să ia ceilalţi. Fata şi copilul nu-i ieşeau din minte. Era sigur că fata fusese pe punctul de a se răzgândi, având nevoie doar de un îndemn: Eu, preot al lui Dumnezeu, te implor, şi de bunăvoinţa de a-şi pleca urechea — numai dacă n-ar fi asistat la scena în care „preotul lui Dumnezeu” fusese lesne înfrânt de „poliţistul lui Cezar”. Niciodată nu i se păruse mai irealizabilă Regalitatea lui Cristos.
— Gata, domnule. Mare noroc ai avut, asta-i limpede.
Zerchi ridică ochii spre poliţist.
— Poftim?
— Doctorul Cors refuză să depună plângere. Spune că o merita. De ce l-ai lovit?
— Întrebaţi-l pe el.
— Am făcut-o. Acum încerc să iau o hotărâre dacă e cazul să te luăm cu noi ori să-ţi dăm o citaţie. Funcţionarul de la tribunal susţine că eşti bine cunoscut prin zonă. Cu ce te ocupi?
Zerchi roşi.
— Asta nu înseamnă nimic pentru dumneata? Îşi duse mâna la crucea care-i atârna la piept.
— Nu, dacă cel care-o poartă loveşte pe cineva în plină figură. Ce ocupaţie ai?
Zerchi făcu uitate şi ultimele vestigii de mândrie.
— Sunt abatele Fraţilor Sfântului Leibowitz de la abaţia ce-o vezi în apropiere.
— Şi asta îţi dă dreptul de a molesta pe cineva?
— Regret. Dacă doctorul Cors vrea să mă asculte, îi voi cere scuze. Dacă-mi daţi o citaţie, promit că voi veni.
— Fal?
— Închisoarea-i plină de persoane refugiate.
— Ascultă, dacă facem toată chestia asta uitată, promiţi să nu te mai apropii de locul ăsta şi să-ţi ţii oamenii la treburile lor?
— Da.
— Bine, atunci. Poţi pleca. Dar dacă mai să treci pe-aici şi îndrăzneşti măcar să scuipi, ai încurcat-o.
— Mulţumesc.
Când trecură cu automobilul prin dreptul parcului, auzi de undeva muzica unei flaşnete; privind în urmă, Zerchi văzu caruselul învârtindu-se. Unul dintre poliţişti îşi şterse faţa, îl bătu pe umăr pe slujbaşul de la tribunal, apoi se urcară cu toţii în maşini şi plecară. Cu toate că-i avea pe cei cinci novici în automobil, Zerchi se simţea singur şi apăsat de ruşine.
29
— Cred că ţi s-a mai atras atenţia în privinţa firii impulsive?! îl cercetă părintele Lehy pe păcătos.
— Da, Părinte.
— Îţi dai seama că intenţia a fost aproape ucigaşă?
— Nu am vrut să ucid.
— Încerci să-ţi cauţi scuze? întrebă duhovnicul.
— Nu, părinte. Am vrut să provoc durere. Mă acuz că am încălcat spiritul celei de-A Cincea Porunci cu gândul şi cu fapta, şi că am păcătuit faţă de dragostea de semeni şi dreptate. Am atras ruşinea şi vina asupra funcţiei mele.
— Înţelegi că ai încălcat jurământul de a nu recurge niciodată la violenţă?
— Da, părinte. Regret amarnic.
— Şi singura circumstanţă atenuantă e că ai văzut roşu dinaintea ochilor şi ai lovit? Ţi se întâmplă des să abdici de la comandamentele raţiunii?
Întrebările inchizitoriale continuară, cârmuitorul abaţiei rămânând în genunchi, iar stareţul stând în picioare şi judecându-şi stăpânul.
— Bine, spuse părintele Lehy în cele din urmă, drept penitenţă promite să rosteşti…
Zerchi mai zăbovi o oră şi jumătate până să ajungă la capelă, dar doamna Grales încă îl aştepta. Stătea în genunchi, într-o strană de lângă confesional şi părea pe jumătate adormită. Ruşinat de sine însuşi, abatele sperase să n-o mai găseasscă în capelă. Înainte de a putea s-o asculte, trebuia să-şi facă penitenţa. Îngenunche lângă altar şi-i trebuiră douăzeci de minute să-şi termine de spus rugăciunile pe care părintele Lehy i le dăduse drept canon pentru acea zi, dar, când se întoarse către confesional, doamna Grales era tot acolo. I se adresă de două ori până să-l audă şi, când se ridică, o văzu împleticindu-se puţin. Ea se opri o clipă să pipăie faţa lui Rachel, cer-cetându-i pleoapele şi buzele cu degete uscate.
— Ai păţit ceva, fiica mea? întrebă abatele.
Femeia ridică ochii spre ferestrele înalte. Privirea ei dădu roată tavanului boltit.
— Da, părinte, şopti ea. Îl simt pe Necuratul prin preajmă, zău. Necuratu-i aproape, tare aproape de noi. Simt nevoia să mă spovedesc, părinte… şi mai e ceva.
— Altceva, doamnă Grales?
Se aplecă spre el şi-i şopti ţinând mâna la gură:
— Trebuie să-i caut iertare şi Lui.
Preotul tresări imperceptibil.
— Cui? Nu înţeleg.
— Iertare… Lui, care m-a făcut aşa cum sunt, scânci ea. Apoi pe buze îi apăru un zâmbet larg. Eu… eu nu L-am iertat niciodată.
— Să-L ierţi pe Dumnezeu? Cum îndrăzneşti? El este drept. El e Dreptatea, El e Iubirea. Cum poţi spune…?
Îi ceru iertare din priviri.
— Nu poate o femeie bătrână să-L ierte puţin pentru Dreptatea Lui? Înainte de a cere iertare pentru ea însăşi?
Dom Zerchi îşi înghiţi nodul din gât. Aruncă o privire către umbra cu două capete profilată pe pardoseală. Forma aceea sugera o Dreptate îngrozitoare. Nu reuşi să-i găsească vină pentru că alesese cuvântul iertare. În lumea ei simplă, era posibil ca dreptatea, la fel ca şi nedreptatea, să fie iertată, ca Omul să-i acorde iertare lui Dumnezeu, tot aşa cum Dumnezeu putea să-l ierte pe Om. Fie cum zice ea, şi rabd-o, Doamne, gândi el, şi-şi netezi stola.
Femeia făcu o plecăciune către altar înainte de a intra amândoi în confesional şi preotul băgă de seamă că atunci când îşi făcea cruce, mâna ei atingea şi fruntea lui Rachel, nu numai pe-a ei. Dădu în lături perdeaua groasă, trecu în partea sa şi şopti printre zăbrele:
— Ce doreşti, fiica mea?
— Binecuvântare, Părinte, pentru c-am păcătuit…
Femeia vorbea poticnit. Nu reuşea s-o vadă bine prin reţeaua deasă care acoperea grila. Se auzea doar scâncetul slab şi ritmat al Evei. Acelaşi, acelaşi, veşnic la fel, şi nici măcar o femeie cu două capete nu putea găsi căi noi de a ieşi în calea răului, nereuşind decât să calce pe urmele Originalului şi să-l maimuţărească. Simţind încă ruşinea propriei sale purtări faţă de fată, poliţişti şi Cors, îi veni greu să se concentreze. Cu toate acestea, cât timp ascultă confesiunea, mâinile îi tremurară. Din cauza grilei, ritmul vorbelor ajungea amorţit şi înfundat până la el, precum bubuitul îndepărtat al unor baroase. Cuie bătute în palmă, străpungând lemnul. Ca alter Christus, vreme de o clipă simţi apăsarea fiecărei poveri înainte de a o da Celui care le răbda pe toate. Era vorba de omul ei. Erau lucruri secrete şi pângărite, evenimente care meritau învelite în ziare vechi şi îngropate la adăpostul nopţii. Faptul că nu reuşea să înţeleagă decât o parte dintre ele părea să facă ororile şi mai cumplite.