— Dacă încerci să-mi spui că eşti vinovată de păcatul avortului, şopti el, trebuie să te anunţ că iertarea îţi poate fi acordată doar de episcop, iar eu…
Tăcu. Se auzi un muget îndepărtat şi mârâitul pufnit al rachetelor lansate de pe poligon.
— Cel Rău! Cel Rău! scheună bătrâna.
Simţi un fior în creştetul capului: o tresărire de spaimă dementă.
— Repede! Un act de pocăinţă! murmură el. Zece Ave Maria, zece Tatăl Nostru drept pedeapsă. Va trebui să-ţi repeţi confesiunea cu altă ocazie, dar, deocamdată, un Act de Păcăinţă.
O auzi şopotind de cealaltă parte a grilei. Grăbit, rosti o rugăciune pentru iertarea de păcate: Te absolvat Domi-nus Jesus Christus; ego autem eius auctoritate te absolvo ab omni vinculo… Denique, si absolvi potes, expeccatis tuis ego te absolvo in Nomine Patris…
Înainte de a încheia, prin perdeaua groasă a confesionalului se strecură o sclipire. Ea crescu tot mai mult în intensitate, până când în interiorul confesionalului se făcu lumină ca la amiază. Din perdea începu să iasă fum.
— Aşteaptă, aşteaptă! şuieră el. Aşteaptă până se stinge.
— aşteaptă aşteaptă până se stinge, răsună o voce stranie şi moale venind de dincolo de grilaj. Nu era vocea doamnei Grales.
— Doamnă Grales? Doamnă Grales?
Ea îi răspunse într-un murmur somnoros, împleticit:
— N-am vrut să… niciodată n-am vrut să… nu iubesc… Iubire… Glasul i se stinse. Nu era aceeaşi voce care-i răspunsese cu câteva momente mai devreme.
— Hai, repede, fugi!
Fără să mai aştepte pentru a vedea dacă-i ascultase sfatul, ţâşni afară din confesional şi alergă pe intervalul dintre bănci către altarul secundar. Lumina mai pălise, dar încă ardea pielea cu strălucirea ei orbitoare ca a soarelui la amiază. Câte secunde au mai rămas? Biserica se umpluse de fum.
Intră valvârtej în sanctuar, se împiedică de prima treaptă, socoti asta drept o îngenunchere şi se duse la altar. Cu mâini tremurânde, luă de pe tabernacul ciboriul plin cu trupul lui Cristos, făcu din nou o genuflexiune în faţa Sfintei Fecioare, înşfăcă trupul lui Dumnezeu şi încercă să scape cu fuga.
Clădirea se prăbuşi asupra lui.
Când se trezi, în jur nu văzu decât praf. De la brâu în jos, era ţintuit la pământ. Zăcea pe burtă în moloz şi încercă să se mişte. Un braţ îi rămăsese liber, însă celălalt îi fusese prins sub greutatea care îl apăsa. În mâna încă liberă ţinea ciboriul, dar în cădere îl înclinase, şi capacul se desprinsese, astfel că pe pământ se vărsaseră câteva dintre cuminecături.
Suflul exploziei îl azvârlise din biserică, socoti el. Zăcea pe nisip şi văzu resturile unei tufe de trandafiri acoperite de moloz. O floare rămăsese încă prinsă de crenguţă — era un exemplar de salmon armenians, remarcă el. Petalele erau pârlite.
Din cer răzbătea un vuiet intens de motoare şi prin praful care plutea în aer sclipeau când şi când lumini albăstrui. La început nu simţi nici o durere. Încercă să-şi întoarcă puţin capul pentru a arunca o privire la monstrul care îl ţintuia la pământ, dar îl străfulgerară durerile. Ochii i se împăienjeniră. Strigă moale. Nu voi să mai privească peste umăr. Fusese prins sub cinci tone de pietre. Ele înghiţiseră ceea ce-i mai rămăsese din partea de jos a corpului.
Începu să adune cuminecăturile una câte una. Îşi mişcă braţul liber cu fereală. Precaut, le culese din nisip. Vântul ameninţa să împrăştie bucăţelele din trupul lui Cristos în toate părţile. Măcar m-am străduit, Doamne, gândi el. Îi mai trebuie cuiva ultima împărtăşanie? Ultima grijanie? Va trebui să se târâie până la mine, dacă are nevoie. Dar o mai fi rămas cineva în viaţă?
Nu reuşi să audă nici o voce, totul era acoperit de vuietul îngrozitor.
Un firicel de sânge îi curgea în ochi. Şi-l şterse cu mâneca pentru a nu păta anafura cu degetele însângerate. Nu e sângele care trebuie, Doamne, e al meu, nu al Tău. Dealba me.
Recuperă mai toate bucăţile împrăştiate, dar la câteva, răzleţite de vânt, nu putea ajunge. Se întinse după ele, dar văzu negru înaintea ochilor, cât pe ce să-şi piardă cunoştinţa.
— Isuse Maria Iosif! Ajutor!
Auzi o şoaptă slabă, îndepărtată şi abia perceptibilă, pe jumătate acoperită de urletele ce veneau din cer. Era vocea stranie şi dulce pe care o auzise în confesional care îi reluă iarăşi cuvintele ca un ecou:
— isuse măria iosif ajutor…
— Poftim? strigă el.
Strigă de câteva ori, dar nu mai primi răspuns. Praful începuse să se aştearnă pe pământ. Puse capacul pe ciboriu pentru a împiedica nisipul să se amestece cu anafura. Rămase nemişcat o vreme şi-şi ţinu ochii închişi.
Nenorocirea e că, atunci când eşti preot, trebuie să urmezi sfaturile pe care le dai altora. Natura nu-ţi cere nimic fără să te fi pregătit ea însăşi pentru poverile pe care trebuie să le suporţi. Asta mi-e răsplata pentru că i-am spus vorbele Stoicului înainte de a i le fi spus pe cele ale lui Dumnezeu, gândi el.
Durerile erau suportabile, dar simţea o mâncărime îngrozitoare în partea de trup rămasă prizonieră sub dărâmături. Încercă să se scarpine; degetele nu întâlniră decât piatră colţuroasă. Strânse degetele în jurul unei pietre, apoi, după un moment, se cutremură şi-şi retrase mâna. Terminaţiile nervoase vătămate lansau cereri nebuneşti să fie scărpinate. Se simţi lipsit de demnitate.
Ei, doctore, cum de n-ai ştiut că mâncărimea e un rău mai cumplit decât durerea?
Gândul îl făcu să râdă puţin. Hohotul aduse cu sine o nouă întunecare a privirii. Se târî spre lumină, însoţit de urletul cuiva. Îşi dădu seama dintr-o dată că urletul era al lui. Îl cuprinse spaima. Mâncărimea se transformase în chin, dar urletele fuseseră produse de groaza în stare pură, nu de durere. Acum chiar şi respiraţia devenise un calvar. Chinul persistă, însă îl putea îndura. Groaza crescuse din acel ultim sentiment de beznă cumplită. Ea părea să plutească nemiloasă în jurul lui, să-l inunde, aşteptându-l hămesită — o poftă neagră, de neostoit, doritoare de suflete. Durerea o mai putea îndura, dar acel Întuneric Îngrozitor, nu. Ori poseda ceva necuvenit, ori aici rămăsese ceva nefăcut. De îndată ce se va lăsa să cadă pradă beznei, nu va mai putea face sau desface nimic.
Ruşinat de sentimentul de frică, încercă să se roage, dar rugăciunile păreau oarecum păcătoase — ca nişte scuze, dar nu asemeni implorărilor — ca şi cum ultima rugăciune fusese deja spusă, iar ultimul imn de slavă ar fi fost deja cântat. Teama nu se risipi. Încercă să o convingă cu vorba bună. Ai mai văzut oameni murind, Jeth. Mulţi. Pare uşor. Se sting încet, iar apoi mai e un ultim spasm, şi gata. Bezna aceea înnegurată — golul dintre Aham şi Asti — cel mai întunecat Styx, abis între Dumnezeu şi Om. Ascultă, Jeth, tu chiar crezi că există Ceva dincolo de beznă, nu? Atunci de ce tremuri atât?
În minte îi veni un vers din Dies Irae, care nu-i dădu pace: