— Ce-ar trebui să spun eu, cel lovit? Cui să-i cer să-mi fie protector, când nici omul cel drept nu-şi află siguranţa? Vix securus? De ce „abia pus la adăpost”? E sigur că El nu i-ar osândi pe cei drepţi? Atunci, de ce tremuri?
Zău, doctore Cors, răul la care merita să te referi nu era suferinţa, ci teama care nu-şi afla originea în suferinţă. Metus doloris. Pune-o alături de echivalentul ei pozitiv, aspiraţia după starea de siguranţă, după Eden şi aşa ai putea afla „rădăcina răului”, doctore Cors. Reducerea suferinţei şi creşterea siguranţei vieţii erau ţintele de dorit ale societăţii şi ale lui Cezar. Mai apoi însă au devenit doar scopuri şi reazem unic al legii — o pervertire. Şi atunci, în mod inevitabil, căutându-le exclusiv pe ele, noi, oamenii, am descoperit doar reversuclass="underline" suferinţa extremă şi siguranţa minimă.
Ceea ce aduce nenorocirea pe lume este vorba eu. Încearcă asta pe propria-ţi piele, doctore Cors. Trei de eu: Adam, Omul, noi. Nici un „rău lumesc”, în afară de acela care este adus în lume de către Om — eu tu Adam noi — cu puţin ajutor de la părintele minciunii. Învinovăţeşte totul, învinovăţeşte-l chiar pe Dumnezeu, dar, vai, nu mă învinovăţi pe mine. Singurul rău de pe lume, în clipa asta, este că lumea nu mai există. Ce-a făurit durerea?
Râse încet din nou, şi întunericul sosi nechemat.
— Eu noi Adam, dar Cristos, Om eu; Eu noi Adam, dar Cristos, Om eu, spuse el cu voce tare. Ştii ceva, Pat? Ei ar… Împreună… mai curând s-ar lăsa crucificaţi de ea, dar nu singuri… când sângerează… vor tovărăşie. Fiindcă… Fiindcă asta e. Tocmai de aceea îl vrea Satana pe Om plin de Iad. Vreau să spun că din pricina asta Satana vrea ca Iadul să fie plin de Om. Pentru că Adam… Şi totuşi, Cristos… Dar şi eu… Ascultă, Pat…
De astă dată îi trebui mai multă vreme să alunge Întunericul, dar trebuia să-l lămurească pe Pat înainte de a pătrunde pe deplin în beznă.
— Ascultă, Pat, fiindcă… de ce i-am spus că fetiţa trebuie să… de aceea eu. Cu alte cuvinte. Vreau să spun că Isus nu i-a cerut niciodată cuiva să facă altceva decât a făcut el. La fel ca şi de ce eu. De ce nu pot să plec. Pat?
Clipi de câteva ori. Pat dispăru. Lumea se închegă la loc, iar întunericul se risipi. Fără să-şi dea seama cum, reuşise să descopere lucrul de care se temea. Era vorba de ceva ce trebuia să împlinească înainte ca Întunericul să-l inghită pentru vecie. Doamne Dumnezeule, lasă-mă să trăiesc atât cât să împlinesc. Se temea să nu moară înainte de a fi acceptat tot atâta suferinţă cât copila aceea care n-o putea înţelege, copila pe care încercase s-o salveze pentru alte suferinţe — ba nu, nu pentru aşa ceva, ci în ciuda suferinţei. Îi poruncise mamei în numele lui Cristos. Nu greşise. Dar acum se temea să nu alunece în întuneric înainte de a fi îndurat atât cât îl putea ajuta Dumnezeu să îndure.
Fie, atunci, pentru copilă şi pentru mamă. Ceea ce cer altuia trebuie să accept şi eu. Fas est.
Hotărârea păru să-i mai aline durerea. Zăcu liniştit o vreme, apoi privi din nou uşor către mormanul de pietre. Mai mult de cinci tone. Optsprezece secole de pietre. Suflul desfăcuse criptele, pentru că observă câteva oase prinse între dărâmături. Bâjbâi cu mâna liberă, dădu de ceva neted şi, în cele din urmă, îl desprinse. Îi dădu drumul pe nisip alături de ciboriu. Falca lipsea, însă craniul era intact, cu excepţia unei găuri în frunte, din care ieşea o bucată de lemn uscat şi pe jumătate mâncat de vreme. Păreau a fi resturile unei săgeţi. Ţeasta părea foarte veche.
— Frate, şopti el, pentru că în acele cripte nu putea fi îngropat decât un călugăr al Ordinului.
Ce faci pentru ei, Osule? Îi înveţi să citească şi să scrie? Îi ajuţi să reconstruiască şi să refacă o cultură? Ţi-ai făcut datoria să-i avertizezi că lumea n-ar putea fi niciodată Eden? Sigur că da, Osule, gândi el, şi făcu cruce cu degetul pe frunte. Pentru toate strădaniile tale, te-au răsplătit cu o săgeată între ochi. Fiindcă sunt mai bine de cinci tone şi optsprezece secole de piatră în spatele meu. S-ar putea să fie aproape două milioane de ani acolo — încă de la primul dintre Homo inspiratus.
Auzi vocea din nou — dulcea voce-ecou care-i răspunsese cu câtva timp în urmă. De data asta suna ca un soi de lălăială de copiclass="underline" „la la la, la-la-la…”
Deşi părea să fie acelaşi glas pe care-l auzise în confesional, sigur nu putea fi al doamnei Grales. Dacă ar fi apucat să iasă la vreme din capelă, ea l-ar fi iertat pe Dumnezeu şi ar fi dat fuga acasă — şi te rog să ierţi inversarea, Doamne. Dar nici nu mai era sigur că era o răsturnare. Ascultă, Os Bătrân, trebuia să-i spun asta lui Cors? Ascultă, dragul meu Cors, de ce nu-l ierţi pe Dumnezeu că îngăduie existenţa durerii? Dacă el nu ar îngădui-o, curajul uman, bravura, nobleţea şi sacrificiul de sine ar fi nişte noţiuni lipsite de sens. Pe de altă parte, ai rămâne fără slujbă, Cors.
Poate că asta am uitat să spunem, Osule. Bombele şi accesele de turbare, atunci când în lume a crescut înverşunarea că ea nu semăna cu Edenul pe jumătate uitat. Furia era îndreptată în primul rând împotriva lui Dumnezeu. Ascultă Omule, trebuie să renunţi la înverşunare — „să acorzi iertăciune lui Dumnezeu”, cum ar zice ea — înainte de toate; înaintea iubirii.
Dar bombe şi accese de turbare. Ele nu iartă.
O vreme, dormi. Un somn natural, nu acea scufundare a minţii în nimicnicia Întunericului. Veni şi ploaia, care alungă praful. Când se trezi, nu mai era singur. Îşi ridică obrazul din noroi şi privi cruciş spre ei. Trei dintre ei stăteau pe movila de moloz şi-l fixau cu o solemnitate funerară. Făcu o mişcare. Ei îşi desfăcură aripile şi tistuiră agitaţi. Azvârli cu o pietricică în direcţia lor. Doi dintre ei îşi luară zborul şi se ridicară în aer să dea roată, dar al treilea rămase locului, făcând un soi de dans înfoiat şi pri-vindu-l cu un aer grav. O pasăre întunecată şi urâtă, dar diferită de Celălalt Întuneric. Acesta îi poftea doar trupul.
— Masa nu e gata încă, frate pasăre, îi spuse el nervos. Va trebui să mai aştepţi.
Nici pasărea nu mai avea mult de aşteptat, remarcă el, până să devină masă pentru altele ca ea. Penele îi erau pârlite de explozie şi-şi ţinea un ochi închis. Era murată de ploaie şi abatele bănui că şi apa în sine era încărcată de moarte.
— la la la, la-la-la aşteaptă aşteaptă până se stinge la…
Vocea răsuna din nou. Zerchi se temuse că putea fi o închipuire. Dar şi pasărea o auzise. Se uita mereu la ceva aflat în afara razei de percepţie a lui Zerchi. În cele din urmă, sâsâi răguşit şi îşi luă zborul.
— Ajutor, strigă el cu glas pierit.
— ajutor, îl maimuţări vocea stranie.
Şi femeia cu două capete apăru în faţa ochilor lui Zerchi de după un morman de moloz. Se opri şi-l privi.
— Slavă Cerului! Doamnă Grales! Vezi dacă nu-l poţi găsi pe Părintele Lehy…
— slavă cerului doamnă Grales, vezi dacă nu-l…
Clipi să-şi îndepărteze de pe ochi vălul de sânge şi o studie îndeaproape.
— Rachel, şopti el mirat.
— Rachel, răspunse creatura.
Îngenunche în faţa lui şi se se sprijini cu fundul de călcâie. Îl cercetă cu ochii ei verzi şi reci şi-i zâmbi cu nevinovăţie. Privirea îi era alertă, plină de mirare, curiozitate şi… probabil şi altceva —, dar era limpede că nu-şi dădea seama de suferinţa lui. Mai era ceva în ochii aceia, şi acest lucru nu-i îngădui să vadă nimic vreme de câteva secunde. Abia după aceea observă capul doamnei Grales care dormea buştean pe celălat umăr, în timp ce Rachel zâmbea. Părea un zâmbet sfios, de copil care spera să găsească prietenia cuiva. Încercă din nou.