— Ascultă, a mai rămas cineva în viaţă? Du-te…
Răspunsul veni melodios şi solemn:
— ascultă a mai rămas cineva în viaţă…
Savura cuvintele. Le pronunţa unul câte unul. Auzindu-le, zâmbea. Buzele reformulau cuvintele după ce vocea le făcea sonore. Era mai mult decât o imitaţie inconştientă, socoti el. Încerca să-i transmită ceva. Prin repetiţie, se străduia să-i comunice ideea: Sunt oarecum asemănătoare cu tine.
Dar ea abia se născuse.
Şi tu eşti oarecum diferită, observă Zerchi cu o umbră de groază. Îşi aminti că doamna Grales suferea de artrită la ambii genunchi, dar trupul cărora îi aparţineau acum stătea îngenuncheat, rezemat pe călcâie în postura nepăsătoare a tinereţii. Pe de altă parte, pielea bătrânei părea mai puţin zbârcită decât până atunci şi dădea impresia că sclipeşte vag, de parcă ţesuturile bătrâne şi cornoase căpătaseră o nouă viaţă. Deodată, îi observă braţul.
— Eşti rănită!
— Eşti rănită.
Zerchi arătă spre braţul ei. În loc să se uite spre locul indicat, ea îi imită gestul, privindu-şi degetul şi întinzându-l pentru a se atinge, folosindu-şi braţul rănit.
Era doar puţin însângerat, însă avea numeroase tăieturi şi una dintre ele părea mai adâncă. El îi apucă degetul pentru a-i aduce braţul mai aproape. Îi scoase cinci aşchii de sticlă spartă. Ori băgase braţul printr-un geam, ori se aflase în calea unei ferestre care explodase când se pornise suflul. Sângele porni să curgă din nou doar când extrase o ţepuşă de sticlă de câţiva centimetri lungime. Când le scoase pe celelalte, ele nu lăsară decât urme albăstrii şi mici, fără să producă sângerarea. Efectul îi aduse aminte de o demonstraţie de hipnoză la care asistase cândva, considerând totul drept o farsă. Când privi din nou spre chipul femeii, se miră şi mai mult. Ea încă îi zâmbea, ca şi cum extragerea aşchiilor nu-i provocase nici o durere.
Căută din nou din ochi spre faţa doamnei Grales. Se făcuse pământie, căpătând aspectul impersonal, ca de mască, pe care-l aduce coma. Buzele păreau să-i fie lipsite de sânge. Avu sentimentul că era pe moarte. Şi-o imagină uscându-se şi căzând, ca o coajă uscată de pe o rană sau ca un cordon ombilical. Atunci cine era Rachel? Şi ce?
Pietrele udate de ploaie erau încă jilave. Îşi înmuie vârful unui deget şi-i făcu semn lui Rachel să se aplece mai mult spre el. Indiferent ce era, probabil că fusese supusă la prea multe radiaţii pentru a trăi mult. Cu degetul umezit, începu să facă semnul crucii pe fruntea ei.
— Nisi baptizata es te nisi babtizari nonquis, te babtizo…
Nu reuşi să treacă mai departe. Ea îşi înălţă capul, îndepărtându-se de el. Zâmbetul îi îngheţă pe chip şi se risipi. Nu! părea să strige întreaga ei înfăţişare. Îi întoarse spatele. Îşi şterse dâra de umezeală de pe frunte, închise ochii şi-şi lăsă mâinile să-i cadă în poală. Faţa ei căpătă o expresie de pasivitate desăvârşită. Ţinându-şi capul plecat aşa, postura ei amintea de cineva care se roagă. Treptat, starea de pasivitate se risipi şi reapăru un zâmbet care-i inflori pe toată faţa. Când deschise iarăşi ochii şi-l privi, radie aceeaşi căldură de mai devreme. Cu toate acestea, se uită în jur, de parcă ar fi căutat ceva.
Ochii abatelui căzură pe ciboriu. Ea îl luă de jos înainte ca el să reuşească s-o împiedice.
— Nu! icni răguşit şi încercă să-l prindă între degete.
Se dovedise mai iute decât el şi trebui să plătească sforţarea printr-o nouă întunecare a minţii. Când îşi recăpătă cunoştinţa şi înălţă capul, nu reuşi să vadă decât ca prin vis. Ea era încă în genunchi şi stătea în faţa lui. Într-un târziu, îşi dădu seama că ţinea cupa în mâna stângă, iar în dreapta, între degetul mare şi arătător, strângea delicat o singură împărtăşanie. Oare i-o oferea lui, ori era doar o nălucire, aşa cum îşi închipuise mai devreme că vorbise cu Fratele Pat?
Aşteptă ca pânza aburoasă să i se ridice de pe ochi. De astă dată, privirea nu voi să i se limpezească decât parţial.
— Domine, non sum dignus…, şopti el, sed tantum dic verbo…
Primi cuminecătura din mâna ei. Ea puse capacul pe ciboriu şi aşeză vasul într-un loc mai ferit, sub o piatră ieşită în afară. Nu apelă la gesturi convenţionale, dar delicateţea cu care se purta cu vasul îl convinse de un singur lucru: simţea Prezenţa Sfintei Fecioare de sub văluri: ea, care deocamdată nu putea folosi cuvinte şi nici nu era în stare să le înţeleagă, făcuse totul de parcă ar fi primit îndrumări directe, ca răspuns la încercarea lui de a o boteza fără consimţământul ei.
Încercă să-şi concentreze privirea, pentru a vedea încă o dată chipul acelei fiinţe care îi comunica doar prin gesturi: „Eu” n-am nevoie de prima ta Împărtăşanie, Omule, dar sunt vrednică să-ţi ofer această Împărtăşanie a Vieţii. Acum înţelese ce reprezenta ea şi scânci moale când încercă din nou, fără a reuşi, să-şi concentreze privirea asupra ochilor reci, verzi şi neclintiţi, ai celei ce se născuse liberă.
— Magnificat anima mea Dominam, susură vocea lui. Sufletul meu dă măreţie lui Dumezeu, iar spiritul meu se bucură întru Dumnezeu, Mântuitorul meu: fiindcă El şi-a coborât ochii asupra slujnicei Sale… Vru s-o înveţe aceste cuvinte ca ultimă faptă a sa pe Pământ, fiindcă era sigur că ea avea ceva în comun cu Fecioara care le rostise.
Magnificat anima mea Dominum et exultavit spiritus meus in Deo, salutari meo, quia respexit humilitatem…
Până să termine de spus vorbele, rămase fără vlagă. Ochii i se împâcliră şi nu reuşi nici măcar să-i distingă prezenţa. Simţi însă atingerea degetelor reci pe frunte şi o auzi spunând un singur cuvânt:
— Trăieşte.
Apoi dispăru. Îi auzi vocea îndepărtându-se printre ruine:
— la la la, la-la-la…
Imaginea acelor ochi reci şi verzi dăinui cât viaţa în mintea lui. Nu se întrebă de ce voise Dumnezeu ca din umărul doamnei Grales să crească o creatură de o nevinovăţie primară, sau de ce îi dăduse darurile supranaturale ale Edenului — acele daruri pe care Omul încercase să le smulgă înapoi, cu forţa, Cerului, după ce le pierduse prima oară. În ochii aceia văzuse nevinovăţia dintru început şi promisiunea renaşterii. Singura privire fusese pentru el un dar şi, de aceea, vărsă lacrimi de recunoştinţă. Mai apoi îşi lăsă faţa în noroi şi aşteptă.
Ochilor, urechilor sau simţurilor nu li se mai revelă nimic altceva.
30
Cântând, urcară copiii pe navă. Rostiră îndemnuri vechi, cântate dintotdeauna de călători prin spaţiu şi-i ajutară pe copii, unul după altul, să ajungă în braţele surorilor. Cântară din inimă, încercând să risipească teama celor mici. Când orizontul se lumină a erupţie, cântecul încetă. Ultimul copil urcase în navă. În timp ce călugării suiau treptele, orizontul se trezi la viaţă. Zarea deveni o dungă roşiatică. O formaţiune de nori se formă instantaneu pe cerul adineauri senin. Călugării aflaţi încă pe scară îşi feriră chipurile de luminile orbitoare. Când acestea dispărură, îşi continuară urcuşul.