— S-ar părea că n-au pe de-a întregul încredere în noi.
— Sunt convins că le înţelegi atitudinea. Dacă ancheta va fi condusă prost, mulţi dintre ei vor avea probleme cu propriile lor guverne. Le acord circumstanţe atenuante, Lije. Doresc să cred că ne vor binele.
— Sunt sigur de asta, comisare. Ăsta-i necazul cu ei.
Enderby se abţinu să comenteze replica şi continuă:
— Lije, eşti de acord cu un partener spaţial?
— Îmi ceri asta ca pe o favoare?
— Da, te rog să accepţi cazul cu toate condiţiile impuse de spaţiali.
— Bine, comisare, accept un partener spaţial.
— Mulţumesc, Lije. Va trebui să locuiască la tine.
— Fii serios!
— Ştiu, ştiu, dar tu ai un apartament mare. Trei camere şi un singur copil. Îl poţi găzdui şi pe el. N-o să-ţi facă necazuri. Absolut nici unul. Şi este necesar.
— Lui Jessie n-o să-i placă. Ştiu asta sigur.
— Spune-i lui Jessie — comisarul era sincer, atât de sincer încât ochii săi păreau că sfredelesc găuri prin discurile de sticlă ce-i acopereau — că dacă faci asta pentru mine, o să trag toate sforile posibile ca, după ce totul se va sfârşi, să te salt o gradaţie în plus. C-7, Lije. C-7!
— Bine, comisare, ne-am înţeles.
Baley se ridică pe jumătate din scaun, observă expresia de pe chipul celuilalt şi se aşeză la loc.
— Mai este ceva?
Comisarul încuviinţă lent din cap.
— Mai este un lucru.
— Care anume?
— Numele partenerului tău.
— Ce importanţă are?
— Spaţialii, zise Enderby, au obiceiuri bizare. Partenerul pe care l-au oferit nu este… nu este…
Ochii lui Baley se lărgiră brusc.
— Ia stai aşa!
— Trebuie, Lije. Trebuie s-o faci. Nu există alternativă.
— Să locuiască în apartamentul meu? O asemenea creatură?
— Te rog, în calitate de prieten!
— Nu. Nu!
— Lije, în cazul acesta nu pot avea încredere în nimeni altcineva. Trebuie să-ţi detaliez chiar totul? Trebuie să lucrăm cu spaţialii. Trebuie să rezolvăm cazul cu succes, dacă dorim să ţinem departe de Pământ navele pentru despăgubiri. Totuşi nu putem reuşi oricum. Partenerul tău va fi unul dintre R-ii lor. Dacă el rezolvă cazul, dacă va raporta că eşti incompetent, vom fi oricum distruşi. Noi, ca Departament. Înţelegi asta, nu? De aceea, te confrunţi cu o problemă delicată. Trebuie să lucrezi împreună cu el, dar să ai grijă ca tu să rezolvi cazul, nu el. Clar?
— Adică să cooperez cu el sută la sută, dar să-i iau gâtul? Să-l bat pe spate, ţinând un cuţit în mână?
— Ce altceva putem face? Nu există altă soluţie. Baley rămase nehotărât.
— Nu ştiu ce va zice Jessie…
— Dacă vrei, stau eu de vorbă cu ea.
— Nu, comisare. Detectivul inspiră adânc şi oftă: Cum se numeşte partenerul meu?
— R. Daneel Olivaw.
— Nu-i momentul pentru eufemisme, comisare, rosti trist Baley. Accept cazul, aşa că-i putem utiliza numele complet. Robot Daneel Olivaw.
2. Călătorie în expres
În expres era obişnuita aglomeraţie, perfect normală: călătorii în picioare de pe nivelul inferior şi cei cu locuri rezervate la nivelul de sus. Un flux continuu de oameni ieşea din expres, peste benzile de decelerare, îndreptându-se către benzile locale sau către staţionarele ce duceau pe sub arcade ori peste poduri în labirinturile interminabile ale Secţiunilor Oraşului. Un alt flux, la fel de constant, se deplasa în sens contrar, venind din partea opusă, peste benzile de accelerare, pentru a sui în expres.
Luminile erau omniprezente: pereţii şi plafoanele luminoase ce păreau să picure o fosforescenţă rece şi egală, reclamele pâlpâitoare care căutau să atragă atenţia cu orice preţ, strălucirea violentă şi continuă a „şerpilor luminoşi” care direcţionau: SPRE SECŢIUNILE JERSEY, URMAŢI SĂGEŢILE SPRE NAVETA EAST RIVER, NIVELUL SUPERIOR PENTRU TOATE RUTELE SPRE SECŢIUNILE LONG ISLAND.
Cu adevărat impresionant era însă vacarmul, care nu putea fi separat de viaţa însăşi: milioane de oameni care vorbeau, râdeau, tuşeau, strigau, fredonau, răsuflau.
„Nicăieri nu există nici un indicator spre Oraşul Spaţial”, gândi Baley.
Păşi de pe o bandă pe alta cu uşurinţa practicii de o viaţă. Copiii jucau „şotronul pe benzi” imediat ce învăţau să umble. Baley de abia simţi smucitura acceleraţiei, pe măsură ce viteza lui crescu cu fiecare pas. Nu era nici măcar conştient de faptul că se apleca uşor înainte, împotrivindu-se inerţiei. Peste treizeci de secunde ajunse la ultima bandă, cea cu viteza de 95 km/h, şi putu să păşească la bordul expresului — platforma mişcătoare cu balustrade şi pereţi de sticlă.
„Nici un indicator spre Oraşul Spaţial”, îşi repetă el.
Nu era nevoie de indicatoare. Dacă aveai treabă acolo, Cunoşteai drumul. Dacă nu Cunoşteai drumul, n-aveai treabă acolo. Cu douăzeci şi cinci de ani în urmă, când Oraşul Spaţial fusese construit, existase tendinţa evidentă de a-l transforma într-un loc de pelerinaj. Hoardele din Oraş se înghesuiseră într-acolo.
Spaţialii puseseră capăt obiceiului. Politicos (erau întotdeauna politicoşi), dar fără să recurgă la compromisuri cu delicateţea, instalaseră o barieră de forţă între ei şi Oraşul New York, apoi stabiliseră o combinaţie de birou vamal şi serviciu de imigrări. Dacă aveai afaceri cu ei, te identificai, te lăsai percheziţionat şi investigat medical, după care erai supus unei dezinfectări de rutină.
Măsura trezise nemulţumiri. Evident. Mai multe nemulţumiri decât merita. Suficiente pentru a băga beţe serioase în roţile programului de modernizare. Baley îşi amintea de Revoltele Barierei. El însuşi făcuse parte din gloata care se agăţase de balustradele expresului, se înghesuise pe scaune, ignorând privilegiile clasificării, alergase în sus şi în jos pe benzi, riscând în orice clipă să se aleagă cu fracturi, şi rămăsese imediat în exteriorul Oraşului Spaţial, scandând lozinci şi distrugând bunurile Oraşului New York, pur şi simplu din frustrare.
Dacă se străduia, Baley îşi mai putea reaminti unele dintre cântecelele de pe atunci. De pildă „Omul s-a născut pe Pământ, s-aude?”, care se cânta pe melodia unui vechi cântec folk, al cărui refren stupid era: „Hinchi-dinchi-parlei-vu”.
Omul pe Pământ s-a născut,
s-aude?
Pe Pământ a fost făcut,
s-aude?
Spaţiali, căraţi-vă de pe Pământ,
în spaţiul care vă este mormânt.
Spaţiali murdari, s-aude?”
Existau sute de strofe, câteva inteligente, majoritatea idioate, multe obscene. Toate se sfârşeau însă cu refrenul „Spaţiali murdari, s-aude?”. „Murdar” era o inutilă azvârlire a insultei pe care pământenii o resimţeau cel mai acut: insistenţa spaţialilor de a-i considera pe nativii Terrei ca dezgustător de bolnavi.
Bineînţeles, spaţialii nu plecaseră. Nu fusese nici măcar nevoie să-şi utilizeze vreuna dintre armele lor teribile. Învechita flotă spaţială a Pământului învăţase de mult că aventurarea în preajma unei nave a Lumilor Exterioare ar fi însemnat un act sinucigaş. Avioanele terestre care survolaseră zona Oraşului Spaţial în primele zile după construirea acestuia dispăruseră pur şi simplu. În cazul cel mai fericit, câte un vârf rupt dintr-o aripă mai căzuse pe sol.