Cavernele de oţel

Isaac Asimov Cavernele de oţel

Despre autor

ISAAC ASIMOV a fost cel mai prolific prozator american, numărul cărţilor publicate sub semnătura lui depăşind 440. Trilogia Fundaţiei a primit un Premiu Hugo special, fiind considerată cea mai bună serie de romane SF a tuturor timpurilor. Marginea Fundaţiei a fost recompensat cu un Premiu Hugo, fiind considerat drept cel mai bun roman SF al anului 1982, iar Dr. Asimov a fost desemnat, în 1988, Mare Maestru al Literaturii SF din America.

Introducere Povestea dinapoia romanelor cu roboţi

Transpunerea pe hârtie a idilei mele cu roboţii a început în ziua de 10 mai 1939, dar povestea de dragoste era mult mai veche, datând din timpurile când eram un simplu cititor de science-fiction.

La urma urmelor, roboţii nu constituiau o noutate în SF nici chiar în 1939. Oameni mecanici pot fi întâlniţi în mirurile antice şi legendele medievale, iar cuvântul „robot” a apărut prima oară în piesa de teatru R.U.R. scrisă de Karel Capek, care a fost pusă în scenă întâia dată în 1921, în Cehoslovacia, pentru ca după scurt timp să fie tradusă în numeroase limbi.

R.U.R. era abrevierea de la „Rossum's Universal Robots”, fabrica industriaşului englez Rossum care producea fiinţe artificiale destinate muncilor fizice, menite să elibereze omenirea şi să-i ofere astfel mai mult timp dedicat creativităţii. (Cuvântul „robot” provine de la un cuvânt ceh însemnând „corvoadă”.) Deşi Rossum era animat de intenţii nobile, lucrurile nu s-au petrecut aşa cum intenţionase eclass="underline" roboţii s-au răsculat şi au distrus specia umană.

Poate că nu surprinde faptul că în 1921 exista opinia potrivit căreia progresul tehnologic duce la dezastru universal. Nu trebuie uitat că de abia se sfârşise primul război mondial, cu tancurile, avioanele şi gazele sale toxice, care le arătase oamenilor „partea întunecată a Forţei”, ca să folosesc terminologia din Star Wars.

R.U.R. şi-a adăugat viziunea sumbră la cea a faimosului roman Frankenstein, în care crearea altui tip de om artificial se încheie de asemenea printr-un dezastru, deşi la o scară mai redusă. Ca urmare a acestor exemple, a devenit cât se poate de firesc ca, între anii 1920 şi 1930, roboţii să fie descrişi drept creaturi primejdioase care, invariabil, îşi distrug creatorii. Se repeta apăsat morala: „există anumite lucruri pe care Omul nu trebuie să le cerceteze”.

Din adolescenţă însă mi-a fost imposibil să cred că atunci când cunoaşterea prezintă primejdii, soluţia poate fi ignoranţa. Dintotdeauna am considerat că soluţia trebuie să fie înţelepciunea.

În faţa primejdiei nu trebuie să dai bir cu fugiţii, ci, dimpotrivă, să înveţi cum s-o poţi aborda fără să te expui pericolelor.

La urma urmelor, aceasta a fost mănuşa azvârlită omenirii încă din clipa când dintr-o anumită specie de primate a evoluat omul. Orice progres tehnologic poate fi primejdios. Focul a fost primejdios din capul locului şi acelaşi lucru se poate spune (ba chiar într-o măsură mai mare) despre grai — şi ambele continuă să rămână periculoase şi în prezent -, dar oamenii nu vor fi oameni fără ele.

În tot cazul, fără să ştiu cu exactitate ce anume mă dezamăgea la povestirile cu roboţi pe care le citeam, aşteptam ceva mai bun, iar noutatea a sosit în paginile numărului din decembrie 1938 al revistei Astounding Science Fiction, Numărul respectiv conţinea povestirea „Helen O'Loy” de Lester del Rey, un text în care un robot era descris cu compasiune. Cred că era abia a doua povestire publicată de Lester del Rey, dar din clipa aceea am rămas de-a pururi un fan al său. (Vă rog să nu-i spuneţi lucrul acesta. Nu trebuie să-l ştie.)

Aproape în acelaşi timp, mai precis în numărul din ianuarie 1939 al revistei Amazing Stories, Eando Binder descria un robot drăgălaş în „Eu, robotul”. Povestirea era mult mai slabă decât cealaltă, însă am simţit din nou un fior lăuntric. În mod vag, începeam să-mi doresc să scriu o povestire în care un robot să fie prezentat cu dragoste şi, pe 10 mai 1939, am început să lucrez la un asemenea text. Am avut nevoie de două săptămâni, deoarece pe atunci scriam destul de lent.

În povestirea mea, pe care o intitulasem „Robbie”, rolul principal îi revenea unui robot dădacă, iubit de copilul pe care-l îngrijea, dar temut de mama acestuia. Fred Pohl, deşi pe atunci avea tot nouăsprezece ani, ca şi mine, era mult mai înţelept. După ce a citit povestirea, mi-a spus că John Campbell, atotputernicul redactor-şef de la Astounding, nu o va accepta, deoarece semăna prea mult cu „Helen O'Loy”. Avea dreptate. Campbell a respins-o exact din motivul respectiv.

La scurt timp după aceea, Fred a devenit redactor-şef la două reviste noi de science-fiction şi el a cumpărat „Robbie” pe 25 martie 1940. Povestirea a apărut în numărul din septembrie 1940 al publicaţiei Super-Science Stories, dar cu titlul modificat în „Un ciudat tovarăş de joacă”. (Fred avea obiceiul oribil de a modifica titlurile, aproape de fiecare dată în rău. De atunci, povestirea a fost republicată de multe ori, dar întotdeauna cu titlul meu original.)

În anii aceia eram însă nemulţumit de orice povestire pe care nu puteam să i-o vând lui Campbell, aşa că, după un timp, am încercat să-i propun alt text cu roboţi. Anterior discutasem ideea cu el, ca să mă asigur că n-o va respinge din alte motive decât cele pur literare, şi apoi am scris „Raţionament”, în care un robot îmbrăţişează religia, ca să zic aşa.

Campbell a cumpărat-o pe 22 noiembrie 1940 şi a publicat-o în numărul din aprilie 1941 al revistei sale. Era a treia povestire pe care i-o vândusem şi prima pe care o acceptase ca atare, fără să mai solicite rescrieri. Am fost atât de încântat, încât am scris repede a treia povestire cu roboţi, pe care am intitulat-o „Mincinosul”, iar Campbell a acceptat-o de asemenea şi a publicat-o în Astounding din mai 1941. În două numere consecutive ale revistei îmi apăruseră două povestiri cu roboţi.

După aceea, n-am mai intenţionat să mă opresc. Pornisem deja un ciclu.

Lucrurile nu s-au oprit însă acolo. Pe 23 decembrie 1940, pe când discutam cu Campbell ideea mea despre un robot telepat, am constatat că începusem să vorbim despre regulile care ar trebui să guverneze comportamentul tuturor roboţilor. Eu consideram că roboţii erau automate în care erau încorporate mecanisme de siguranţă, de aceea noi doi am definit acele mecanisme de siguranţă… care au devenit „cele trei legi ale roboticii”.

Mai întâi am definitivat aceste legi, apoi le-am utilizat explicit în a patra mea povestire cu roboţi, „Fuga în cerc”, care a apărut în numărul din martie 1942 al revistei Astounding. Cele trei legi ale roboticii apar prima dată la pagina 100 a numărului respectiv. Am căutat în mod special detaliul acesta, deoarece, după ştiinţa mea, este întâia consemnare pe plan mondial a termenului „robotică”.

În anii 1940 am scris alte patru povestiri cu roboţi pentru Astounding: „Întâi să prindem iepurele”, „Evadare” (pe care Campbell a reintitulat-o „Evadarea paradoxală”, deoarece cu doi ani în urmă mai publicase o povestire cu titlul „Evadare”), „Evidenţa” şi „Conflictul evitabil”. Ele au apărut în Astounding în numerele din februarie 1944, august 1945, septembrie 1946, respectiv iunie 1950.

După 1950, edituri importante, mai ales Doubleday and Company, au început să publice cărţi de science-fiction în ediţii cartonate. În ianuarie 1950, Doubleday mi-a publicat prima carte, romanul SF O piatră pe cer, iar eu lucram de zor la al doilea roman.

Fred Pohl, care în acea perioadă mi-a fost, pentru scurt timp, agent literar, s-a gândit să-mi strângă povestirile cu roboţi într-un volum. Doubleday nu era interesată pe vremea aceea de antologii de proză scurtă, însă o editură foarte mică, Gnome Press, s-a arătat doritoare să publice volumul.