— Nu creaţi probleme, doamnă, se adresă el inexpresiv clientei revoltate. Vânzătorii nu vă fac nici un rău.
— Sigur că nu-mi fac nici un rău, replică femeia pe acelaşi ton strident. Nici n-au cum! Crezi c-o să le las degetele alea reci şi pline de vaselină să m-atingă? Am intrat aici, aşteptându-mă să fiu tratată ca o fiinţă umană. Sunt cetăţean al Oraşului. Am dreptul să fiu servită de un om. Şi încă ceva — am doi copii care m-aşteaptă să ajung la cină. Fără mine nu pot merge la cantina Secţiunii, ca nişte orfani. Trebuie să ies imediat.
— Ei bine, făcu Baley simţind că începe să-şi piardă cumpătul, dacă v-aţi fi lăsat servită, aţi fi fost deja acasă. Pur şi simplu faceţi din ţânţar armăsar. Vă rog să vă calmaţi.
— Ia te uită! exclamă şocată femeia. Poate crezi că vorbeşti c-un gunoi! Poate c-ar fi timpul ca guvernanţii să-şi dea seama că roboţii nu sunt singurele creaturi de pe Pământ. Sunt o muncitoare care-şi cunoaşte drepturile!
Continuă întruna pe aceeaşi temă.
Baley se simţea iritat şi nesigur pe sine. Situaţia îi scăpase de sub control. Chiar dacă femeia ar fi acceptat să fie servită, mulţimea de afară părea suficient de periculoasă.
Imediat dincolo de vitrină se înghesuiau probabil o sută de oameni. În cele câteva minute de când poliţiştii intraseră în magazin, numărul privitorilor se dublase.
— Care este procedura uzuală într-un asemenea caz? întrebă pe neaşteptate R. Daneel Olivaw.
Baley tresări, luat prin surprindere.
— În primul rând, răspunse el, acesta este un caz neobişnuit.
— Ce spune legea?
— R-ii au fost alocaţi aici în mod legal. Sunt vânzători înregistraţi. Nu s-a petrecut nici o încălcare a legii.
Vorbeau în şoaptă. Baley se străduia să pară oficial şi ameninţător, în timp ce faţa lui Olivaw era, ca întotdeauna, lipsită de expresie.
— Atunci, spuse R. Daneel, ordonă-i femeii ori să accepte să fie servită, ori să părăsească magazinul.
Detectivul ridică scurt un colţ al gurii.
— În cazul de faţă, avem de-a face cu o gloată, nu doar cu femeia asta. Nu există alternativă, decât să apelez o echipă antirevoltă.
— Cetăţenii nu ar trebui să necesite mai mult de un poliţist care să spună ce trebuie făcut, zise R. Daneel.
Îşi întoarse chipul lătăreţ spre directorul magazinului:
— Dezactivaţi uşa de forţă, domnule.
Braţul lui Baley se repezi brusc înainte, pentru a-l prinde pe R. Daneel de umăr şi a-l întoarce spre el. Îşi opri gestul la jumătate. Dacă în clipa aceea, doi poliţişti s-ar fi certat în văzul tuturor, ar fi însemnat sfârşitul oricărei şanse pentru o soluţie paşnică.
Directorul protestă şi privi către Baley, însă detectivul îşi feri ochii.
— Vă ordon, în numele legii, rosti inexpresiv R. Daneel.
— O s-acuz Oraşul pentru orice distrugeri, smiorcăi directorul. Atrag atenţia că fac asta numai pentru că mi s-a ordonat.
Bariera se dezactivă, iar femeile şi bărbaţii se năpustiră înăuntru, urlând fericiţi. Simţeau gustul victoriei.
Baley auzise despre cazuri de revoltă similare, ba chiar asistase la unul. Văzuse roboţi ridicaţi de o duzină de braţe, cu trupurile grele şi inerte trecute din mână în mână. Bărbaţii trăseseră şi răsuciseră imitaţiile metalice de oameni. Utilizaseră ciocane, cuţite de forţă şi arme cu ace, reducând finalmente bietele maşinării la mormane din bucăţi de metal şi sârme. Creierele pozitronice costisitoare, cele mai complexe creaţii ale minţii umane, fuseseră şutate de la unul la altul, aidoma unor mingi de fotbal, şi distruse în foarte scurt timp.
Pentru ca după aceea, animate de geniul eliberat al distrugerii, gloatele să-şi îndrepte atenţia asupra oricărui lucru ce putea fi făcut praf.
Poate că vânzătorii roboţi nu aveau habar de toate acestea, totuşi piuiră când gloata se revărsă de afară şi ridicară braţele înaintea feţelor, parcă într-un efort primitiv de apărare. Înspăimântată când văzu cum incidentul creşte brusc şi mult peste ceea ce se aşteptase, femeia care-l declanşase icni:
— Ia, staţi… Ia, staţi…
Cineva îi trase pălăria peste faţă şi glasul îi rămase doar o stridenţă lipsită de înţeles.
— Opreşte-i, domnule poliţist! ţipă directorul. Opreşte-i!
R. Daneel vorbi. Fără nici un efort aparent, vocea lui căpătă pe neaşteptate mai mulţi decibeli decât ar fi avut dreptul o voce de om. „Bineînţeles”, gândi Baley pentru a zecea oară, „el nu-i…”
— Primul care se clinteşte, rosti R. Daneel, va fi împuşcat.
— Radeţi-l! urlă cineva din spate.
Totuşi pentru o clipă nu se mişcă nimeni.
R. Daneel sui agil pe un scaun, şi de acolo pe o tejghea cu vitrină din transtex. Fluorescenţa colorată ce sclipea prin fantele peliculei moleculare polarizate îi transforma chipul neted şi indiferent în ceva nepământean.
„Nepământean…”, reflectă Baley.
Tabloul rămase încremenit în vreme ce R. Daneel aştepta — un individ tăcut, dar cu o prezenţă formidabilă.
— În sinea voastră, spuse el sec, gândiţi aşa: „Bărbatul acesta are un bici neuronic sau un paralizator. Dacă ne vom năpusti cu toţii asupra lui, îl vom doborî şi cel mult unul sau doi dintre noi vor păţi ceva, dar şi ei îşi vor reveni în cele din urmă. Între timp, noi vom face ceea ce dorim, iar legea şi ordinea pot să se ducă în spaţiu!”
Glasul lui nu era nici aspru, nici mânios, însă deţinea autoritate. Avea tonul cuiva sigur pe el şi obişnuit să poruncească. Continuă:
— Vă înşelaţi! Obiectul din mâna mea nu este nici bici neuronic, nici paralizator. Este un blaster, o armă mortală. O voi utiliza şi nu voi trage în aer. Voi ucide mulţi dintre voi înainte de a mă doborî — poate mai mult de jumătate din numărul vostru. Vorbesc cât se poate de serios. Vi se pare că nu arăt a persoană care vorbeşte serios?
La marginile gloatei se întrezăreau mişcări, dar mulţimea nu mai creştea. Numărul nou-veniţilor care se opreau să caşte gura era egal cu cel al cărora se îndepărtau în grabă. Cei mai apropiaţi de R. Daneel îşi ţineau răsuflarea, străduindu-se cu disperare să nu înainteze sub presiunea masei de trupuri dinapoia lor.
Clienta cu pălărie rupse vraja. Printre icnete şi gâfâituri, zbieră:
— O să ne-omoare pe toţi. N-am făcut nimic! Lăsaţi-mă să ies!
Se răsuci, dar se trezi în faţa unui zid neclintit de femei şi bărbaţi înghesuiţi unii în alţii. Căzu în genunchi. Mişcarea spre înapoi a mulţimii tăcute se accentuă.
R. Daneel sări de pe tejghea şi spuse:
— Pornesc spre uşă şi voi împuşca orice bărbat sau femeie care mă atinge. Când ajung la uşă, voi împuşca orice bărbat sau femeie care nu pleacă pentru a-şi vedea de treburile lui. Femeia aceasta…
— Nu, nu, ţipă femeia cu pălărie. N-am făcut nimic! N-am vrut nici un rău. Nu vreau pantofi. Vreau acasă!
— Femeia aceasta, continuă R. Daneel, va rămâne şi va fi servită.
Făcu un pas înainte.
Gloata îl înfruntă în tăcere. Baley închise ochii. „N-a fost vina mea”, gândi el disperat. „Se vor înregistra morţi şi un incident diplomatic îngrozitor, dar spaţialii m-au obligat să am un robot drept partener. Ei i-au acordat statut egal.”
Zadarnic. Nu se putea autoconvinge. Ar fi trebuit să-l oprească pe R. Daneel din capul locului, ar fi trebuit să cheme o echipă specializată în tulburări ale maselor, dar în loc să procedeze aşa, îl lăsase pe R. Daneel să-şi asume responsabilitatea şi simţise o uşurare laşă. Când încercă să-şi spună că personalitatea lui R. Daneel dominase pur şi simplu situaţia, fu cuprins de o profundă scârbă de sine. Un robot care să domine…
Nu se auzi nici un sunet neobişnuit, nici un strigăt sau înjurătură, nici un mormăit sau răcnet. Detectivul deschise ochii.
Oamenii se împrăştiau.
Directorul magazinului se liniştea, aranjându-şi haina boţită, murmurând ameninţări furioase în urma mulţimii care se risipea.
Şuieratul lin şi discret al unei maşini de poliţie se auzi brusc în faţa magazinului. „Normal”, îşi spuse Baley. „După ce s-a terminat totul…”