Directorul îl trase de mânecă.
— Domnule poliţist, n-are rost să mai creăm probleme…
— Nu va fi nici o problemă, replică Baley.
Fu uşor să scape de echipaj. Poliţiştii veniseră în urma unei sesizări referitoare la mulţimea strânsă pe stradă. Nu cunoşteau detalii şi văzuseră cu ochii lor că strada era pustie. R. Daneel se trase într-o parte şi nu dovedi nici un semn de interes, în timp ce Baley le explică ce se întâmplase, minimalizând incidentul şi ascunzând complet rolul jucat de R. Daneel.
După aceea plecă cu robotul şi se opri lângă unul dintre zidurile de beton şi oţel ale puţurilor pentru ascensoare.
— Uite ce-i, îi spuse, să ştii că nu-ncerc să mă împăunez cu meritele tale.
— Să te „împăunezi”? Este o expresie pământeană?
— Nu am raportat rolul pe care l-ai jucat tu.
— Nu vă cunosc toate obiceiurile. Pe planeta mea se obişnuieşte un raport complet, dar poate că aici lucrurile stau altfel. În orice caz, a fost evitată o răzmeriţă civilă. Asta este important, nu?
— Da? Fii atent! (Baley se strădui să aibă un ton cât mai apăsat, sarcină îngreunată de faptul că trebuia să se limiteze la şoapte furioase.) Să nu mai faci asta niciodată!
— Să nu mai insist niciodată pentru respectarea legii? Dacă nu voi proceda în felul acesta, care mai este atunci menirea mea?
— Să nu mai ameninţi niciodată un om cu un blaster!
— Elijah, după cum ştii prea bine, nu aş fi tras, indiferent de circumstanţe. Sunt incapabil de a pricinui vreun rău unui om. Dar, după cum ai văzut, nu a fost nevoie să trag cu arma. Nici nu m-am aşteptat să fie nevoie.
— Ai avut un noroc absolut chior că n-a trebuit să tragi. Să nu-ţi mai asumi niciodată riscul ăsta. Aş fi putut eu însumi să fac cascadoria ta…
— „Cascadorie”? Aceasta ce mai este?
— Nu contează! Reţine ce-ţi spun: aş fi putut şi eu să ameninţ mulţimea cu un blaster, dar nu-i genul de risc pe care să mi-l asum justificat şi asta-i valabil şi pentru tine. Ar fi fost mai sigur să solicităm ajutorul unor echipaje de poliţie, decât să încercăm acte de eroism pe cont propriu.
R. Daneel căzu pe gânduri, apoi clătină din cap.
— Cred că greşeşti, partenere Elijah. Informarea pe care am primit-o despre caracteristicile pământenilor include printre altele detaliul potrivit căruia, spre deosebire de locuitorii Lumilor Exterioare, ei sunt educaţi din copilărie să accepte autoritatea. Se pare că acesta este rezultatul modului vostru de viaţă. Este de ajuns un singur om care să reprezinte autoritatea cu suficientă fermitate, aşa cum am demonstrat-o. Dorinţa ta pentru sprijinul unui echipaj a fost, în realitate, doar expresia dorinţei tale aproape instinctive pentru o autoritate superioară care să te scutească de responsabilităţi. Recunosc: modul în care am procedat ar fi fost cu totul nejustificat pe planeta mea.
Chipul prelung al lui Baley era stacojiu de furie.
— Dacă te-ar fi recunoscut că eşti robot…
— Am fost sigur că nu mă vor recunoaşte.
— Oricum, ţine minte că eşti un robot. Nimic altceva, doar un robot. La fel ca vânzătorii aceia din magazin.
— Este evident.
— Şi nu eşti om.
Fără să vrea, Baley se simţea împins spre cruzime.
R. Daneel păru să se gândească la spusele detectivului, apoi rosti:
— Poate că diferenţa dintre om şi robot nu este la fel de semnificativă precum cea dintre inteligenţă şi non-inteligenţă.
— Asta o fi valabil pe planeta voastră, dar nu pe Pământ.
Baley îşi privi ceasul şi abia atunci îşi dădu seama că întârziase cu o oră şi un sfert. Îşi simţea gâtlejul uscat şi dureros, gândindu-se că R. Daneel câştigase prima rundă, în vreme ce el stătuse neajutorat.
Se gândi la Vince Barrett, puştiul pe care-l înlocuise R. Sammy. Şi la el însuşi, Elijah Baley, pe care R. Daneel l-ar fi putut înlocui. Sfinte Iosafat, cel puţin tatăl lui fusese dat afară din cauza unui accident care produsese avarii, care ucisese oameni! Poate că fusese într-adevăr vina lui — Baley nu ştia adevărul -, dar dacă fusese eliminat pentru a face loc unui robot fizician? Pur şi simplu pentru asta, fără nici un alt motiv. Oricum, el nu mai putea face nimic de acum.
— Să-i dăm drumul, vorbi sec. Trebuie să te duc la mine acasă.
— Înţelegi, urmă R. Daneel, nu se cuvine să examinăm alte diferenţe, de importanţă mai redusă, decât faptul că inteli…
— Bine, ridică glasul Baley, am închis subiectul. Jessie ne aşteaptă. (Porni în direcţia celui mai apropiat tub de comunicare între Secţiuni.) Ar fi mai bine s-o sun şi să-i spun că suntem pe drum.
— „Jessie”?
— Soţia mea.
„Sfinte Iosafat”, gândi Baley, „sunt într-o formă excelentă pentru a da ochii cu Jessie!”
4. Prezentarea unei familii
Iniţial pe Elijah Baley îl atrăsese la Jessie numele fetei. O cunoscuse în '02, la petrecerea de Crăciun a Secţiunii, în faţa unui bol imens cu punci. El de abia terminase şcoala, se angajase în Oraşul New York şi se mutase recent în Secţiunea respectivă. Locuia într-una dintre nişele burlacilor din Sala Comună 122A. Nu tocmai rău pentru o nişă de burlac.
Ea distribuia punci.
— Eu sunt Jessie, îi spusese. Jessie Navodny. Nu te cunosc.
— Mă numesc Baley, îi răspunsese el. Lije Baley. De abia m-am mutat în Secţiune.
Luase paharul de punci şi îi zâmbise automat. Fata îi lăsase impresia unei persoane vesele şi prietenoase, aşa că rămăsese în preajma ei. Era nou-venit şi încerca binecunoscutul sentiment de stânjeneală de a participa la o petrecere şi a urmări cum se formează grupuleţe cărora nu le aparţinea. Mai târziu, când gâtlejurile aveau să fie îmbibate cu suficient alcool, situaţia se putea îmbunătăţi.
Deocamdată rămăsese în apropierea bolului cu punci, sorbind gânditor şi privindu-i pe oamenii care veneau şi plecau.
— Şi eu am ajutat la prepararea punciului, rostise fata întrerupându-i reveria. Pot băga mâna în foc pentru el. Mai vrei?
Baley îşi dăduse seama că păhăruţul îi era gol. Zâmbise şi încuviinţase din cap.
— Da.
Fata avea un chip oval, nu deosebit de frumos, în principal din cauza nasului niţel cam mare. Purta o rochie modestă, iar părul castaniu-deschis îi cobora în bucle pe frunte.
I se alăturase la următorul pahar şi Baley se simţise ceva mai bine.
— Jessie, rostise el şi plescăise din limbă ca şi cum i-ar fi degustat prenumele. Este un nume drăguţ. Te superi dacă-ţi spun Jessie?
— Câtuşi de puţin, dacă-ţi face plăcere. Este diminutivul de la… ia să văd dacă ghiceşti!
— Jessica?
— N-o să ghiceşti niciodată.
— Altceva nu-mi vine-n minte.
Ea chicotise şi anunţase cu superioritate:
— Prenumele meu este Jezebel.
În clipa aceea, interesul bărbatului crescuse brusc. Pusese pe masă paharul de punci şi întrebase preocupat:
— Vorbeşti serios?
— Pe cuvânt, nu glumesc! Jezebel, ăsta-i numele meu aşa cum apare în toate actele. Părinţilor mei le-a plăcut cum sună.
Era destul de mândră de asta, deşi probabil că în lume nu exista o Jezebel mai improbabilă.
— Prenumele meu, zisese Baley serios, este Elijah. Lije este doar un diminutiv.
Fata rămăsese nedumerită, aşa că el continuase:
— Elijah a fost cel mai mare duşman al lui Jezebel.
— Chiar aşa?
— Sigur că da. În Biblie[1].
— Da? Nu ştiusem… Asta chiar că-i amuzant. Sper că nu-nseamnă că va trebui să-mi fii duşman în realitate.
Din capul locului, nici nu se pusese problema respectivă. Coincidenţa dintre numele lor făcuse din Jessie mai mult decât o fetişcană plăcută în spatele unui bol cu punci, iar cu timpul Baley descoperise că era o persoană voioasă, cu inimă bună şi, în cele din urmă, chiar drăguţă. Îi apreciase mai cu seamă buna dispoziţie. Propria sa viziune, caustică, asupra vieţii avea nevoie de un antidot.