6. Şoapte într-un dormitor
La nivelurile din vârful unora dintre cele mai bogate subsecţiuni ale Oraşului se aflau Solariile naturale, unde şicane din cuarţ cu obloane metalice amovibile opreau pătrunderea aerului din exterior, dar permiteau trecerea luminii solare. Acolo se puteau bronza nevestele şi fiicele principalilor administratori şi executivi ai Oraşului. Tot acolo, în fiecare seară se întâmpla un fenomen unic.
Se lăsa noaptea.
În restul Oraşului (incluzând Solariile-UV, unde, în conformitate cu timpul care le fusese alocat, milioane de locuitori se puteau expune ocazional lungimilor de undă artificiale emise de lămpile cu arc) existau doar ciclurile temporale arbitrare.
Activităţile Oraşului ar fi putut continua cu uşurinţă în trei schimburi de câte opt ore sau în patru schimburi de câte şase ore, „zi” şi „noapte” deopotrivă. Lumina şi munca s-ar fi putut foarte simplu succeda întruna, la nesfârşit. Dintotdeauna existaseră reformatori civici care, periodic, sugeraseră posibilitatea aceasta în interesul economiei şi eficienţei.
Transpunerea în practică nu fusese niciodată acceptată.
Multe dintre obiceiurile anterioare ale societăţii terestre fuseseră abandonate în acelaşi interes al economiei şi eficienţei: spaţiul, intimitatea, ba chiar o mare parte a liberului arbitru. Totuşi acelea erau produse ale civilizaţiei şi nu aveau o vechime mai mare de zece mii de ani.
Pe de altă parte, adaptarea la ciclul nocturn de somn avea vârsta omului: un milion de ani. Obiceiul respectiv era greu de abandonat. Deşi înserarea nu era vizibilă, luminile din apartamente se stingeau o dată cu trecerea orelor nopţii şi pulsul Oraşului se diminua. Deşi pe bulevardele acoperite ale Oraşului nimeni n-ar fi putut deosebi amiaza de miezul nopţii sau de orice alt fenomen cosmic, omenirea urma deplasările mute ale arătătoarelor ceasornicelor.
Expresurile se goleau, vacarmul vieţii se diminua, gloata care furnica pe arterele colosale se destrăma; Oraşul New York se afla în umbra neobservată a Pământului şi populaţia lui dormea.
Elijah Baley nu dormea. Zăcea întins în pat, în apartamentul său nu ardea nici o lumină, dar orice legătură cu somnul se oprea aici.
Jessie era întinsă lângă el, nemişcată în beznă. Bărbatul nici n-o auzise, nici n-o simţise mişcându-se.
De cealaltă parte a peretelui, R. Daneel Olivaw stătea în picioare, aşezat sau întins (Baley se întrebă cum anume).
— Jessie! şopti detectivul. Jessie!
Silueta întunecată de alături se foi uşor sub pătură.
— Ce vrei?
— Jessie, te rog, nu-mi îngreuna şi mai mult situaţia.
— Puteai să-mi fi spus.
— Cum s-o fi făcut? Intenţionam, dar n-aveam deocamdată nici un plan. Sfinte Iosafat, Jessie…
— Ş-ş-ş!
Vocea bărbatului redeveni o şoaptă.
— Cum ai aflat? Nu vrei să-mi spui?
Jessie se răsuci spre el şi Baley îi simţi ochii aţintiţi asupra sa prin întuneric.
— Lije… (Glasul era de abia o adiere prin aerul nemişcat al dormitorului.) Ne poate auzi…? Creatura aceea?
— Nu, dacă vorbim în şoaptă.
— De unde ştii? Poate că are urechi speciale, ca să detecteze sunetele cele mai slabe. Roboţii spaţiali pot face tot felul de chestii.
Baley ştia asta. Propaganda pro-roboţi sublinia permanent caracteristicile miraculoase ale roboţilor spaţiali, anduranţa lor, simţurile suplimentare, serviciile aduse omenirii într-o sută de modalităţi noi. El considera abordarea respectivă complet greşită — pământenii îi urau cu atât mai mult pe roboţi pentru superioritatea lor.
— Nu şi Daneel, răspunse încetişor. Pe el l-au construit în mod deliberat asemănător omului. Voiau să fie acceptat ca fiinţă omenească, aşa că trebuia să aibă numai simţuri omeneşti.
— De unde ştii?
— Dacă ar fi avut simţuri suplimentare, ar fi existat pericolul să se trădeze în mod accidental ca fiind non-uman. Ar fi făcut prea multe şi ar fi ştiut prea multe.
— Poate, să zicem… Se lăsă din nou tăcere.
După un minut, Baley încercă din nou:
— Jessie, dacă ai ignora pur şi simplu situaţia, până… până… Uite ce-i, scumpo, nu-i corect din partea ta să fii furioasă.
— Furioasă? Lije, eşti un prost şi jumătate, nu sunt furioasă. Sunt speriată, speriată de moarte.
Înghiţi un nod şi-l prinse de gât. O vreme se ţinură strâns în braţe, iar sentimentul de jignire al lui Baley dispăru ca prin farmec, înlocuit de îngrijorare.
— De ce? N-ai nici un motiv. Este inofensiv, îţi dau cuvântul meu.
— Nu poţi scăpa de el?
— Ştii bine că nu pot. Este misiunea Departamentului. Cum să pot?
— Ce fel de misiune, Lije? Spune-mi.
— Jessie, mă surprinde realmente cum te comporţi.
Prin întuneric, o mângâie pe obraz. Era umed. Folosindu-şi mâneca pijamalei, îi şterse cu atenţie lacrimile.
— Chiar că eşti o fetiţă prostuţă, vorbi el cu tandreţe.
— Spune-le celor din Departament să repartizeze misiunea altuia, indiferent despre ce ar fi vorba. Te rog, Lije!
Baley îşi înăspri puţin glasul.
— Jessie, eşti soţie de poliţist de suficient timp ca să ştii că o misiune nu-i ceva de joacă.
— De ce a trebuit să ţi-o dea tocmai ţie?
— Julius Enderby…
O simţi încordându-se în braţele sale.
— Trebuia să-mi fi dat seama! De ce nu-i poţi spune lui Julius Enderby ca măcar o dată să-i rezolve altcineva cazurile murdare? Suporţi prea multe, Lije, iar asta-i chiar…
— Gata, gata, spuse el alinător. Femeia tăcu, tremurând din tot corpul. „N-o să înţeleagă niciodată”, îşi spuse Baley.
Comisarul fusese un măr al discordiei între ei încă de la logodnă. Enderby era cu doi ani mai mare decât Baley, dar amândoi urmaseră Şcoala de Studii Administrative din Oraş şi se împrieteniseră. După ce Baley îşi susţinuse setul de teste vocaţionale şi neuroanaliză, fusese repartizat în poliţie, unde îl găsise pe Enderby, care promovase deja în divizia detectivilor civili.
Baley îl urmase, dar la o distanţă care sporise continuu. Nu fusese totuşi vina nimănui. Baley era îndeajuns de capabil şi eficient, dar îi lipsea abilitatea lui Enderby, care se potrivea la perfecţiune în maşinăria administrativă. Era una dintre acele persoane născute pentru sistemul ierarhic, care se simţea confortabil în mod firesc într-o birocraţie.
Comisarul nu se caracteriza printr-o inteligenţă ieşită din comun, iar Baley o ştia. Avea ciudăţeniile sale copilăreşti, de pildă crizele intermitente de medievalism ostentativ. În exterior însă se comporta fără cusur, nu jignea pe nimeni, accepta ordinele cu eleganţă şi comanda la rândul său cu o combinaţie perfectă de blândeţe şi fermitate. Se înţelegea până şi cu spaţialii. Poate că era excesiv de servil faţă de aceştia (Baley n-ar fi putut să se descurce cu ei pentru mai mult de jumătate de zi fără să dea în clocot; era sigur în privinţa asta, deşi, de fapt, nu vorbise niciodată cu un spaţial altfel decât la telefon), dar spaţialii aveau încredere în el şi astfel Enderby devenise foarte util Oraşului.
În felul acesta, într-un serviciu civil în care sociabilitatea şi diplomaţia erau mai utile decât competenţa individuală, Enderby promovase rapid şi ajunsese la rangul de comisar, în vreme ce Baley nu era decât C-5. Baley nu-i purta ranchiună pentru diferenţa dintre ei, în ciuda faptului că, om fiind, nu putea să nu încerce regrete. Enderby nu uitase vechea lor prietenie şi, în felul său, încerca să-l ajute cum putea.
Parteneriatul cu R. Daneel constituia un exemplu în această privinţă. Era dur şi neplăcut, dar, indiscutabil, conţinea sâmburele unei avansări spectaculoase. Comisarul ar fi putut acorda şansa altcuiva. Propriile sale cuvinte, spuse în cursul dimineţii, despre rugămintea pentru o favoare, camuflaseră realitatea fără s-o ascundă.
Jessie nu vedea niciodată lucrurile în felul acela. În ocazii similare din trecut, ea comentase: „Ăsta-i indicele tău idiot de loialitate. Mi s-a acrit să-i aud pe toţi lăudându-te pentru simţul datoriei. Din când în când, ar trebui să te mai gândeşti şi la tine. Am observat că cei din vârf nu suflă o vorbă despre indicele lor de loialitate.”