Baley rămase întins, într-o stare de veghe încordată, lăsând-o pe Jessie să se calmeze. El trebuia să gândească. Trebuia să fie sigur pe bănuielile sale. Detaliile se înlănţuiră şi se potriviră laolaltă în mintea lui. Lent, se aranjară într-un şablon.
Simţi salteaua mişcându-se, când Jessie se clinti.
— Lije?
Buzele femeii îi atingeau urechea.
— Ce este?
— De ce nu demisionezi?
— Termină cu prostiile!
— De ce n-o faci? (Jessie devenise aproape entuziastă.) Aşa ai putea scăpa de robotul ăsta oribil. Pur şi simplu, te duci la Enderby şi-i spui că ai terminat.
— Nu pot demisiona în mijlocul unui caz important, replică rece Baley. Nu pot arunca totul la tubul de deşeuri de fiecare dată când îmi vine s-o fac. Aşa ceva ar însemna declasificare legală.
— Şi ce dacă? După aceea, ai putea promova din nou. Poţi s-o faci, Lije! în Serviciu există o duzină de posturi conforme cu aptitudinile tale.
— Serviciul Civil nu angajează persoane care au fost declasificate legal. Aş putea fi doar muncitor necalificat, iar tu la fel. Bentley ar pierde tot statutul moştenit. La naiba, Jessie, tu nu ştii Ce-nseamnă aşa ceva!
— Am citit despre asta şi nu mi-e teamă, murmură ea.
— Eşti nebună! Ai înnebunit de tot!
Baley simţea că-l apucase tremuratul. În minte îi licări imaginea familiară a tatălui său, ruinându-se treptat în drum spre moarte.
Jessie oftă adânc.
Mintea bărbatului se îndepărtă cu furie de ea şi reveni cu disperare la tabloul pe care-l construia.
— Jessie, rosti el încordat, trebuie să-mi spui! Cum ai aflat că Daneel este robot? Ce te-a făcut să tragi concluzia asta?
— Ei bine…, începu ea apoi amuţi.
Era pentru a treia oară când încercase s-o convingă să-i spună, fără să reuşească.
Baley o strânse cu putere de mână, implorând cerul să continue.
— Te rog, Jessie! Ce anume te sperie?
— Pur şi simplu am bănuit că era robot, răspunse femeia.
— Nu aveai absolut nici un motiv s-o bănuieşti. Înainte de a pleca, nu credeai că este robot, aşa-i?
— Nu… dar m-am gândit…
— Haide, Jessie! Ce te-a făcut s-o crezi?
— Păi… Uite cum a stat treaba. Fetele flecăreau în Personal… Ştii cum sunt ele, pălăvrăgesc despre orice.
„Femei!” îşi spuse Baley.
— Oricum, urmă Jessie, zvonul circulă în tot Oraşul. Era clar.
— În tot Oraşul?
Baley simţi un fior scurt şi energic de triumf, sau foarte asemănător triumfului. Altă piesă îşi găsise locul!
— Din spusele lor, aşa se părea. Ziceau că se vorbeşte despre un robot spaţial care umblă prin Oraş. Se spunea că arată exact ca un om şi că lucrează cu poliţia. M-au întrebat până şi pe mine despre asta. Au râs şi au zis: „Lije al tău nu ştie nimic despre asta, Jessie?”, iar eu am râs şi-am răspuns „Terminaţi cu prostiile!”. După aceea am plecat la eterice şi am început să mă gândesc la noul tău partener. Mai ţii minte fotografiile acelea pe care le-ai adus acasă, pe care Julius Enderby le-a făcut în Oraşul Spaţial, ca să-mi arate cum sunt spaţialii? Ei bine, am ajuns la concluzia că aşa arată şi partenerul tău. Mi-am dat seama brusc de asta şi mi-am zis „Dumnezeule, cineva trebuie să-l fi recunoscut în magazinul de pantofi, iar el este cu Lije!” M-am scuzat că am o migrenă şi-am fugit…
— Gata, Jessie, făcu Baley, opreşte-te, calmează-te. Te întreb acum, de ce ţi-e frică? Nu te temi de Daneel în sine. L-ai abordat direct, când ai ajuns acasă. Te-ai comportat minunat. Atunci…
Se opri pe neaşteptate. Se sculă în capul oaselor, cu ochii larg deschişi, fără să zărească nimic în bezna dormitorului.
Îşi simţi soţia foindu-se lângă el. Întinse iute mâna, îi găsi buzele şi apăsă un deget peste ele. Jessie se împotrivi strânsorii, prinzându-l de încheietură şi zbătându-se, dar bărbatul o strânse şi mai tare.
Apoi, pe neaşteptate, o eliberă. Ea scânci.
— Iartă-mă, şopti Baley răguşit, ascultam… Coborî din pat, încălţându-şi plastofilmele calde.
— Lije, unde pleci? Nu mă lăsa!
— Stai liniştită. Merg doar până la uşă.
Plastofilmele scoaseră sunete moi, înăbuşite, în vreme ce Baley ocoli patul. Întredeschise uşa spre sufragerie şi rămase în aşteptare.
Nimic nu se auzi timp îndelungat. Era atâta linişte încât putea să audă dinspre patul lor şuieratul subţire al respiraţiei lui Jessie. Îşi auzea propriile bătăi ale inimii, sunându-i înfundat în urechi.
Mâna lui Baley se strecură prin deschizătura uşii, întinzându-se spre punctul pe care îl putea găsi şi cu ochii închişi. Degetele îi cuprinseră butonul potenţiometru care regla intensitatea plafonierei. Exercită o apăsare aproape insesizabilă şi tavanul sclipi vag, atât de slab încât jumătatea inferioară a sufrageriei rămase în semiîntuneric.
Văzu însă destul. Uşa principală era închisă, iar sufrageria nemişcată şi cufundată în tăcere.
Readuse butonul la poziţia închis şi reveni în pat.
Fusese exact ce-i lipsea. Piesele se potriveau. Puzzle-ul era completat.
— Lije, insistă Jessie, ce s-a-ntâmplat?
— Nimic, nu s-a-ntâmplat nimic. Totu-i în regulă. El nu-i aici.
— Robotul? Adică… a plecat? Pentru totdeauna?
— Nu, nu. Se va întoarce. Şi înainte să revină, răspunde-mi la întrebare.
— Ce întrebare?
— De ce te temi? Jessie tăcu.
— Ai spus că eşti speriată de moarte, îi reaminti Baley.
— El mă sperie.
— Am mai discutat chestia asta şi nu-i adevărat. Nu te-ai temut de el şi, în plus, ştii foarte bine că un robot nu poate pricinui vreun rău omului.
— M-am gândit, începu ea fără tragere de inimă, că dacă toţi vor afla că-i robot, s-ar putea declanşa o răzmeriţă. Ne-ar fi omorât.
— De ce să ne omoare?
— Ştii şi tu cum sunt răzmeriţele…
— Nu se ştie nici măcar unde anume se află robotul.
— Se poate afla.
— Deci de asta te temi tu, de o posibilă revoltă?
— Păi…
— Ş-ş-ş! şuieră el.
O apăsă pe Jessie, silind-o să revină cu capul pe pernă, apoi îşi apropie buzele de urechea ei.
— S-a-ntors. Ascultă-mă şi nu scoate nici un cuvânt. Totul e-n regulă. Mâine dimineaţă va pleca şi n-o să se-ntoarcă. Nu va fi nici o răzmeriţă, absolut nimic!
Era aproape mulţumit când spuse cuvintele acelea, aproape complet mulţumit. Simţea că acum putea să adoarmă.
Se gândi din nou: „Nici o răzmeriţă, absolut nimic. Şi nici declasificare.”
Cu o clipă înainte să alunece realmente în somn, se gândi: „Nici măcar o anchetă pentru crimă. Nici măcar asta. Totul s-a rezolvat…”
Adormi.
7. Călătorie în Oraşul Spaţial
Comisarul de poliţie Julius Enderby îşi lustrui cu grijă ochelarii şi-i aşeză pe nas.
„Nu-i rău trucul”, îşi spuse Baley. „Te face să pari preocupat în timp ce te gândeşti ce să răspunzi şi nici nu te costă vreun ban, aşa cum se întâmplă când îţi aprinzi pipa.”
Şi pentru că tot îşi amintise de asta, scoase pipa şi-şi deschise tabachera. Tutunul constituia unul dintre puţinele produse de lux care mai erau cultivate pe Pământ, dar sfârşitul epocii lui se apropia în mod vizibil. Preţurile crescuseră întruna şi nu scăzuseră niciodată, de când îşi amintea detectivul, iar raţiile scăzuseră întruna şi nu crescuseră niciodată.
După ce-şi aranjă ochelarii, Enderby se întinse spre comanda din capătul biroului său şi comută pentru o clipă uşa în modul de transparenţă unidirecţională.
— El unde-i acum?
— Mi-a spus că vrea să viziteze Departamentul şi l-am lăsat pe Jack Tobin să facă pe ghidul.
Baley îşi aprinse pipa şi reduse cu atenţie diafragma filtrului. Ca majoritatea puritanilor, comisarul nu agrea fumul de pipă.
— Sper că nu i-ai spus că Daneel este robot.
— Bineînţeles că nu.
Comisarul nu se relaxă. Se juca absent cu calendarul automat de pe birou.