Pe 8 iunie 1950, culegerea de povestiri a fost predată la Gnome Press. Propusesem titlul Minte şi fier, dar editorul a clătinat din cap.
— Să-i zicem Eu, robotul, mi-a sugerat.
— Nu se poate, am replicat. Acum zece ani, Eando Binder a scris o povestire cu acelaşi titlu.
— Cui îi pasă? a pufnit editorul (deşi aceasta este o versiune eufemistică a adevăratului său comentariu), iar eu mi-am îngăduit, destul de stânjenit, să mă las convins. A doua mea carte, Eu, robotul, a apărut cu puţin înainte de sfârşitul anului 1950.
Volumul conţinea cele opt povestiri cu roboţi publicate în Astounding, ordonate însă în mod diferit, nu cronologic, pentru a obţine o succesiune logică. În plus, am adăugat „Robbie”, prima mea povestire, deoarece îmi plăcea, în ciuda faptului că fusese respinsă de Campbell.
În anii 1940 scrisesem alte trei povestiri cu roboţi, pe care Campbell fie că le respinsese, fie că nici măcar nu le citise, dar ele nu se încadrau în succesiunea logică despre care am amintit, aşa că nu le-am inclus în volum. Atât ele, cât şi alte povestiri cu roboţi scrise în deceniile ce au urmat după Eu, robotul au fost incluse în culegeri ulterioare; toate, fără excepţie, au apărut în antologia Robotul complet (The Complete Robot) publicată de Doubleday în 1982.
Eu, robotul n-a reprezentat cine ştie ce succes editorial în momentul lansării, dar s-a vândut constant, chiar dacă lent, an după an. Peste cinci ani, culegerea fusese retipărită într-o ediţie Armed Forces, într-o ediţie cartonată mai ieftină, într-o ediţie britanică şi în una germană (prima mea carte tradusă în străinătate). În 1956 a cunoscut chiar o ediţie broşată, la New American Library.
Singurul necaz era că Gnome Press de abia îşi ducea existenţa şi n-a reuşit niciodată să-mi dea declaraţii clare de încasări semestriale, şi nici cine ştie ce drepturi de retipărire. (Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu primele mele trei cărţi din ciclul Fundaţia, care au fost publicate tot de Gnome Press.)
În 1961, Doubleday şi-a dat seama de problemele prin care trecea Gnome Press şi a răscumpărat drepturile pentru Eu, robotul (şi pentru Fundaţia). De fapt, Eu, robotul a fost reeditată permanent de la prima apariţie, ceea ce înseamnă de treizeci şi trei de ani, în momentul când scriu aceste rânduri. În 1981 i-au fost cumpărate chiar şi drepturile de ecranizare, deşi încă nu s-a turnat nici un film. A apărut de asemenea tradusă în optsprezece limbi străine, după ştiinţa mea, inclusiv în ruseşte şi idiş.
Dar asta înseamnă să mă îndepărtez prea mult de la subiect.
Să revenim la anul 1952, an în care Eu, robotul era cunoscută drept carte publicată de Gnome Press, iar eu nu aveam nici o indicaţie asupra unui posibil succes viitor.
În perioada aceea fuseseră lansate reviste noi de science-fiction, de calitate excelentă, iar domeniul cunoştea una dintre „înfloririle” sale periodice. The Magazine of Fantasy and Science Fiction apăruse în 1948, iar Galaxy Science Fiction în 1950, punând capăt monopolului exercitat până atunci de John Campbell şi consemnând sfârşitul „Epocii de aur” a anilor 1940.
Am început să-i plasez texte lui Horace Gold, redactorul-şef de la Galaxy, şi m-am simţit realmente uşurat. Timp de opt ani scrisesem exclusiv pentru Campbell şi ajunsesem să mă consider autorul unui singur redactor-şef, iar dacă se întâmpla ceva cu acesta, cariera mea de scriitor ar fi fost terminată. Succesul pe care-l înregistrasem vânzându-i texte lui Gold mi-a alungat neliniştile în această privinţă. Gold mi-a serializat chiar al doilea roman, Pulbere de stele… deşi i-a modificat titlul în Tyrann, care mi se părea oribil.
Gold nu era însă singurul meu editor nou. I-am vândut o povestire cu roboţi şi lui Howard Browne, care a supervizat Amazing pentru o scurtă perioadă, când aceasta a încercat să fie o revistă de calitate. Povestirea, intitulată „Satisfacţie garantată”2, a apărut în numărul din aprilie 1951 al lui Amazing.
Ea a reprezentat totuşi o excepţie. În general, la momentul respectiv nu mai intenţionam să scriu alte povestiri cu roboţi. Publicarea volumului Eu, robotul părea să fi adus la un sfârşit firesc etapa aceea a carierei mele literare şi voiam să mă ocup de alte lucruri.
Gold însă, după ce-mi publicase un roman în serial, era foarte dispus să continue cu altul, deoarece alt roman pe care-l scrisesem, Curenţii spaţiului, fusese cumpărat de Campbell pentru serializare.
Pe 19 aprilie 1952, Gold şi cu mine am discutat despre un roman nou care să apară ca serial în revista Galaxy. Gold mi-a propus un roman cu roboţi, dar am clătinat cu fermitate din cap. Roboţii mei apăruseră doar în povestiri şi nu eram deloc convins că aş putea scrie un roman întreg cu acest subiect.
— Ba ai putea, a insistat Gold. Ce-ai zice de o planetă suprapopulată, pe care roboţii preiau slujbele oamenilor?
— Prea deprimant, am mormăit. Nu-s sigur că aş dori să mă ocup de un subiect cu implicaţii sociologice profunde.
— Poţi să-l scrii în nota care-ţi convine. Îţi plac romanele poliţiste, nu? Introdu o crimă în societatea aceasta şi un detectiv care trebuie să rezolve cazul alături de partenerul lui robot. Dacă detectivul nu poate rezolva cazul, îşi va pierde slujba în detrimentul robotului.
Ideea mi-a stârnit imaginaţia. Campbell spunea adesea că un text science-fiction poliţist este un paradox în sine — progresele tehnologice pot fi utilizate pentru a-i scoate din încurcătură pe detectivi în mod neloial şi în felul acesta cititorii ar fi traşi pe sfoară.
M-am aşezat la masă pentru a scrie un roman care să se încadreze în regulile poliţiste clasice şi, aşadar, să nu-l înşele pe cititor… dar în acelaşi timp să fie literatură science-fiction adevărată. Rezultatul a fost Cavernele de oţel. A apărut în serial în Galaxy, în numerele din octombrie, noiembrie şi decembrie 1953, iar în 1954 a fost publicat de Doubleday: a unsprezecea mea carte.
Fără doar şi poate, Cavernele de oţel a însemnat succesul meu cel mai de seamă până în momentul scrierii acestor rânduri. S-a vândut mai bine decât oricare dintre cărţile mele anterioare, a atras scrisori mai binevoitoare din partea cititorilor şi (dovada cea mai bună dintre toate) Doubleday mi-a surâs mai călduros ca oricând. Până atunci, înainte de a încheia un contract, editura îmi solicita planul general al intrigii şi câteva capitole drept mostră, dar după aceea s-a grăbit să-mi pună contractul în faţă imediat ce auzea că aş scrie încă o carte.
Cavernele de oţel a repurtat de fapt un asemenea succes încât continuarea a fost inevitabilă. Probabil că m-aş fi apucat s-o scriu imediat, dacă nu aş fi început între timp să mă dedic cărţilor de popularizare ştiinţifică, descoperind o activitate care-mi făcea nespus de multă plăcere. De abia în octombrie 1955 am început să scriu Soarele gol.
O dată începută însă, cartea a mers ca pe roate. Din multe puncte de vedere, a echilibrat romanul anterior. Acţiunea din Cavernele de oţel se desfăşura pe Pământ, o planetă cu foarte mulţi oameni şi puţini roboţi, pe când în Soarele gol intriga era plasată pe Solaria, o planetă cu puţini oameni şi foarte mulţi roboţi. În plus, deşi cărţile mele sunt, în general, lipsite de elemente romantice, în Soarele gol am introdus o idilă discretă.
Am fost pe de-a întregul satisfăcut de această continuare şi, în adâncul inimii, am considerat-o chiar mai bună decât Cavernele de oţel, dar ce puteam face cu ea? Între timp mă cam îndepărtasem de Campbell, care devenise fascinat de o pseudoştiinţă bizară numită „dianetică” şi era atras de OZN-uri, psionică şi alte domenii dubioase. Pe de altă parte, îi eram extrem de îndatorat şi mă simţeam oarecum vinovat că trecusem aproape complet în tabăra lui Gold, care-mi publicase în serial două romane consecutive. Întrucât Gold nu avea însă nici o legătură cu concepţia Soarelui gol, puteam face cu romanul orice doream.