— Desigur. Vă înţeleg punctul de vedere, încuviinţă Fastolfe. Privi spre R. Daneel şi făcu un gest scurt.
R. Daneel îşi atinse manşeta mânecii drepte a cămăşii şi tighelul diamagnetic se desfăcu pe toată lungimea sa. Apăru un braţ neted, musculos şi aparent complet omenesc. Firişoarele de păr, scurte şi roşcate, erau exact ceea ce te-ai fi aşteptat de la un bărbat, atât ca distribuţie, cât şi ca număr.
— Şi ce-i cu asta? făcu Baley.
R. Daneel prinse buricul degetului mijlociu drept între degetul mare şi arătătorul mâinii stângi. Baley nu putu distinge detaliile exacte ale mişcărilor care urmară.
Însă, la fel cum ţesătura mânecii se desfăcuse atunci când câmpul diamagnetic al cusăturii sale fusese întrerupt, acum braţul în sine se desfăcu în două.
Sub un strat subţire de material similar cărnii, se vedea albastru-cenuşiul mătuit al tijelor, cablurilor şi articulaţiilor din oţel inoxidabil.
— Vreţi să examinaţi mai îndeaproape componentele lui Daneel, domnule Baley? întrebă politicos Fastolfe.
Baley de abia putu să-l audă, asurzit de zumzetul din urechi şi de explozia bruscă de râs ascuţit şi isteric a comisarului.
9. Elucidare din partea unui spaţial
Minutele trecură şi zumzetul se înteţi, acoperind râsetele. Domul şi mobilierul dinăuntru tremurară, înceţoşându-se, şi percepţia lui Baley asupra timpului se înceţoşă de asemenea.
În cele din urmă îşi reveni şi descoperi că stătea în aceeaşi poziţie, dar cu sentimentul clar al unui interval de timp din care nu-şi reamintea nimic. Comisarul dispăruse, receptorul trimensional redevenise opac şi lăptos, iar R. Daneel se afla lângă el, înţepându-i pielea dezgolită a antebraţului. Baley putea să vadă, imediat sub epidermă, umbra micuţă şi subţire a unei aşchii subcutanate. Dispăru chiar în timp ce o privea, dizolvându-se şi împrăştiindu-se în fluidul intercelular şi de acolo în fluxul sanguin şi celulele vecine, apoi mai departe în toate celulele corpului său.
Percepţia asupra realităţii i se consolidă.
— Te simţi mai bine, partenere Elijah? întrebă R. Daneel.
Baley se simţea într-adevăr mai bine. Îşi smuci braţul şi robotul îi îngădui să-l îndepărteze. După aceea, îşi coborî mâneca şi privi în jur. Fastolfe se găsea pe acelaşi scaun, cu un surâs îndulcindu-i chipul prea puţin atrăgător.
— Am leşinat? întrebă Baley.
— Într-un fel, răspunse Fastolfe. Mă tem că aţi suferit un şoc considerabil.
Baley îşi reaminti totul clar în clipa aceea. Prinse iute braţul cel mai apropiat al lui R. Daneel şi-i ridică mâneca, dezvelindu-i încheietura. Pielea robotului se simţea moale, dar dedesubt putea percepe o duritate mai mare decât cea a osului.
R. Daneel îşi lăsă braţul nemişcat în strânsoarea detectivului. Baley se holbă la el şi ciupi pielea în lungul unei imaginare linii mediane. Distingea oare o îmbinare fină?
Desigur, în mod logic o îmbinare trebuia să existe. Un robot cu epidermă artificială, al cărui aspect exterior îl imita perfect pe al omului, nu putea fi reparat în mod obişnuit. Nu putea să aibă un panou pectoral care să fie demontat din nituri sau şuruburi, nici un craniu care să fie basculat spre înapoi. Diversele părţi ale corpului mecanic trebuiau asamblate în lungul unei linii de câmpuri micromagnetice. Braţele, capul, întregul corp trebuia să se poată desface în două la o anumită manevră, pentru ca apoi să se unească la comanda inversă.
Baley ridică privirea şi, simţindu-şi obrajii arzând de ruşine, murmură:
— Unde este comisarul?
— Probleme urgente, răspunse Fastolfe. Mă tem că eu l-am încurajat să ne părăsească. L-am asigurat că vom avea grijă de dumneavoastră.
— Mulţumesc, aţi avut grijă perfectă, rosti rigid pământeanul. Cred că întâlnirea noastră a luat sfârşit.
Se sculă ţeapăn, pe articulaţii obosite. Pe neaşteptate, se simţea foarte bătrân. Prea bătrân ca s-o mai ia de la început. Nu-i trebuia cine ştie ce intuiţie ca să descifreze viitorul.
Comisarul va fi pe jumătate îngrozit şi pe jumătate furios. Îl va primi pe Baley, palid la faţă, scoţându-şi ochelarii pentru a-i şterge la fiecare cincisprezece secunde. Glasul său moale (Julius Enderby nu striga aproape niciodată) i-ar fi explicat cu grijă că spaţialii fuseseră jigniţi de moarte.
— Nu poţi să vorbeşti aşa cu spaţialii, Lije, ei nu acceptă aşa ceva. (Baley îşi putea imagina perfect vocea lui Enderby, până la cele mai neînsemnate intonaţii.) Te-am avertizat! Nu mai spun ce probleme ai provocat. Sigur că da, eu te-am înţeles. Am înţeles ce voiai să faci. Dacă ar fi fost pământeni, lucrurile ar fi stat cu totul altfel. Aş fi zis: de acord, dă-i drumul! Riscă! Dă-i în vileag! Dar pe spaţiali?!. Ai fi putut să-mi spui, Lije. Ai fi putut să mă consulţi. Eu îi cunosc. Îi cunosc ca pe propriile mele buzunare.
Şi ce ar fi putut replica Baley? Că Enderby era exact genul de om căruia nu i-ar fi putut spune? Că ideea lui era teribil de riscantă, iar comisarul era o persoană teribil de prudentă? Că Enderby însuşi fusese cel care sublimase pericolele deosebite, atât ale eşecului evident, cât şi ale unui succes necorespunzător? Că singura modalitate de a scăpa de declasificare era de a dovedi că vinovaţii se găseau chiar în Oraşul Spaţial?
Enderby ar fi spus:
— Va trebui să întocmesc un raport în cazul acesta, Lije. Vor urma tot soiul de repercusiuni. Eu îi cunosc pe spaţiali. Vor cere să fii îndepărtat de la anchetă şi va trebui să mă conformez. Mă înţelegi, Lije, nu? Voi încerca să-ţi fie cât mai uşor. Te poţi bizui pe mine. O să te protejez cât pot de mult.
Baley ştia că adevărul avea să fie exact aşa. Comisarul îl va proteja, dar numai cât putea, nu atât încât, de pildă, să înfurie şi mai mult un primar mânios.
Îl putea auzi şi pe primar:
— La dracu', Enderby, ce-a fost asta? De ce n-am fost consultat? Cine conduce Oraşul ăsta? De ce s-a permis accesul în Oraş al unui robot neautorizat? Şi ce dracu' a făcut Baley ăsta…
Dacă se ajungea la o alegere între viitorul lui Baley şi viitorul comisarului în Departament, la ce rezultat posibil s-ar fi putut aştepta detectivul? Baley nu găsea absolut nici o modalitate rezonabilă prin care să-l învinuiască pe Enderby.
Urmarea cea mai fericită la care se putea aştepta ar fi fost retrogradarea, care în sine era suficient de teribilă. Simpla apartenenţă la un Oraş modern asigura necesarul minim de existenţă, chiar şi pentru cei complet declasificaţi. Cât de minim era necesarul respectiv, detectivul o ştia prea bine.
Statutul suplimentar era cel care asigura detaliile importante -un loc mai confortabil aici, o porţie de carne mai bună acolo, o coadă mai scurtă dincolo. Pentru o minte dedicată filosofiei, asemenea amănunte ar fi părut prea puţin preţioase şi nemeritând eforturi prea mari pentru a fi dobândite.
Nimeni însă, oricât de filosof ar fi fost, nu putea renunţa fără o strângere de inimă la privilegiile acelea, după ce le dobândise. Acesta era principalul.
Ce anexă frivolă la confortul apartamentului însemnase activarea chiuvetei, deoarece drumul la Personal fusese reflex şi practic nebăgat în seamă în cei treizeci de ani scurşi până atunci! Cât de inutilă era, chiar ca facilitate menită să ofere „statut”, deoarece afişarea „statutului” era considerată o culme a proastelor maniere! Pe de altă parte, în cazul în care chiuveta ar fi trebuit dezactivată, cât de umilitor şi insuportabil ar fi fost fiecare drum suplimentar la Personal! Cât de atrăgătoare şi nostalgică ar fi fost amintirea bărbieritului în dormitor! Cât de profund ar fi fost sentimentul unui lux pierdut!
Printre autorii politici contemporani era la modă dezaprobarea mulţumită de sine a „fiscalismului” epocii medievale, o perioadă a istoriei omenirii când economia se bazase pe bani. Lupta concurenţială pentru existenţă, afirmau ei, era brutală. Nici o societate cu adevărat complexă n-ar fi putut rezista, din cauza tensiunilor introduse de permanenta „luptă pentru mălai”. (Savanţii ofereau diverse interpretări ale cuvântului „mălai”, dar nu existau contradicţii asupra înţelesului expresiei generale.)