Mii de ani în șir nimeni nu vizitase planeta, și cu toate acestea, Metameric nu încetase o clipă să ordone aspră veghe.
Într-o bună zi mai mulți enteriți, ieșind la suprafață, zăriră un fel de cupă gigantică, înfiptă cu vârful în grămada de stânci. Concavitatea ei, îndreptată spre cer, era spartă și găurită în mai multe locuri. Îndată au fost aduși atotștiutorii navigatori astrali, iar aceștia au spus că în fața lor se află epava unei nave stelare străine, din zări necunoscute. Nava era foarte mare. Abia din apropiere se putu vedea că are forma unui cilindru zvelt, cu un vârf conic înfipt în stânci, și că e acoperită de un strat gros de osmalină și funingine. Prin construcția ei, partea din spate, în formă de cupă, era cât cele mai mari bolți ale palatelor subterane. Apoi din străfundurile planetei ieșiră mașini prevăzute cu clești care scoaseră cu mare atenție tainica navă din locul unde căzuse și o duseră în subteran. Un grup de enteriți astupară pâlnia făcută de vârful navei, pentru ca orice urmă a unei atingeri străine să dispară de pe suprafața planetei, după care porțile de bazalt se închiseră surd la loc.
Nava, înnegrită, de parcă ar fi fost arsă pe jăratic, se odihnea acum în pustiul central de cercetări, iar cercetătorii îndreptară spre ea oglinzile lucitoare ale celor mai limpezi cristale și deschiseră cu lame de diamant primul blindaj exterior. Apoi urmă alt blindaj, de o albeață ciudată, care îi cam puse pe gânduri, dar când uneltele lor îl îndepărtă și pe acesta, apăru un al treilea, de nepătruns, prevăzut cu o ușă ermetică, pe care nu știau cum s-o deschidă.
Cel mai în vârstă dintre savanți, Afnor, cercetă cu mare atenție ușa; se dovedi că încuietoarea ceda numai dacă s-ar fi pronunțat un anumit cuvânt. Nu-l știau și nici nu aveau de unde să-l știe. Încercară tot felul de cuvinte, ca de exemplu „Cosmos”, „Stele”, „Zbor veșnic”, dar ușa nici nu se clinti.
— Nu știu dacă e bine încercând să deschidem ușa fără știrea regelui Metameric — zise într-un sfârșit Afnor. Pe când eram copil am auzit o legendă despre niște ființe albe, care urmăresc în Cosmos orice făptură născută din metal și o distrug din răzbunare, pentru că…
Se întrerupse, căci, rostind aceste ultime cuvinte, zări cu groază, ca și ceilalți, cum ușa de pe marele perete al navei, până atunci nemișcată, se dădu la o parte. Cuvântul care o deschisese era „Răzbunare”.
Savanții cerură de îndată ajutor luptătorilor. Împreună cu ei și înarmați cu aruncătoarele de scântei, pătrunseră în întunecimea sufocantă și nemișcată a navei, luminând-o cu cristale albastre și albe.
Mașinăria era în bună măsură sfărâmată, așa că rătăciră multă vreme printre ruinele ei, căutând echipajul, dar nu găsiră nici o urmă. Se gândiră că poate nava este ea însăși o ființă inteligentă. Se mai întâmplase. Ca mărime, regele lor întrecea de mii de ori necunoscuta navă, și cu toate astea era totuși o făptură rațională. Dar releele gândirii electrice, pe care le descoperiră, erau mici și răsfirate; nava străină nu putea fi deci nimic altceva decât o mașină zburătoare și, fără echipaj, moartă ca o piatră.
Într-un ungher al cabinei de comandă, chiar lângă peretele blindat, cercetătorii dădură peste o baltă parcă de vopsea roșie, care le pătă degetele de argint când se atinseră de ea. Din balta aceea scoaseră zdrențele unor haine necunoscute, ude și roșii, și niște așchii, nu prea tari, de calcar. Nu știau de ce, dar frica îi cuprinse pe toți, cum stăteau așa, în întunericul străpuns de lumina cristalelor. Află și regele de întâmplarea asta și îndată trimise niște slujitori cu poruncă severă de a se distruge nava cu tot ce este în ea, dar mai cu seamă navigatorii străini să fie aruncați în focul atomic.
Cercetătorii au răspuns că nu găsiseră pe nimeni, doar întunericul, niște resturi sfărâmate, măruntaie de metal și niște praf pătat cu nițică vopsea roșie. Unul dintre trimișii regelui încremeni și porunci ca imediat să fie aprinse rugurile atomice.
— În numele regelui! — rosti el. Vopseaua roșie, pe care ați găsit-o, vestește pieirea! Prin ea trăiește moartea albă, ea care nu știe altceva decât să se răzbune pe făpturi nevinovate pentru simplul fapt că acestea există…
— Dacă asta e moartea albă, atunci nu ne mai temem de ea. Nava este moartă și oricine a călătorit cu ea a nimerit în inelul de recife defensive — răspunseră savanții.
— Fără de sfârșit este puterea acestor ființe palide, căci dacă pier, renasc de mai multe ori din nou, departe de sorii puternici! O, atomiști, faceți-vă datoria!
Spaima se strecură în inimile învățaților și cercetătorilor la auzul acestor cuvinte. Nu credeau în prorocirea sfârșitului, căci prea li se părea imposibil. Așa că scoaseră nava din lăcașul ei, o sfărâmară pe nicovale de platină, iar când se făcu fărâme, o cufundară în radiații tari, încât ea se transformă în miriade de atomi zburători, care tac veșnic, pentru că atomii n-au nici un fel de istorie, cu toții sunt la fel, fie că provin din cele mai puternice astre, din planete moarte sau din făpturi inteligente, bune sau rele, deoarece materia este aceeași în tot Cosmosul și nu de ea trebuie să te temi.
Apoi luară acei atomi, îi înghețară pe toți într-un bloc, îi expediară către stele și abia atunci își spuseră ușurați:
— Suntem salvați. Nimic nu ne mai poate amenința de-acum.
Dar când ciocanele de platină izbiră nava, iar aceasta se descompuse, o dată cu zdreanța de haină năclăită de sânge, din cusătura desfăcută căzu un spor nevăzut, atât, de mic, încât o sută ca el pot fi acoperiți de un singur fir de nisip. Și din acest spor, în timpul nopții, prin praf și pulbere, printre stâncile-grotelor apăru un muguraș; din el al doilea, al treilea, al o sutălea, răspândind în jur oxigen și umezeală, care hrănea rugina ce începu să se răspândească peste întinderea orașelor de cristal. Și firele nevăzute, ascunse în măruntaiele reci ale enteriților, începură să acționeze astfel, încât, atunci când se sculară, purtau de-acum moartea în ei. Și nu se împlini nici un an, până când toți zăceau la pământ. În peșteri se opriră mașinile, se stinseră focurile de cristal, rugina ca o lepră maronie cuprinse cupolele argintii, și când pieri și ultima picătură de căldură atomică, se așternu întunericul în care creștea un mucegai alb, pufos și umed, pătrunzând scheletele scrâșnitoare, intrând în țestele ruginite și împăienjenind orbitele stinse.
Cum Micromil și Gigațian au pus pe fuga nebuloasele
ASTRONOMII NE ÎNVAȚĂ că tot ceea ce există — nebuloase, galaxii, stele — se rotește în toate direcțiile și datorită acestei neîntrerupte vânzoleli Universul se dezvoltă de miliarde de ani.
Pe mulți îi miră din cale-afară această alergătură, dar dacă s-ar întoarce cu gândul înapoi, ar ajunge la concluzia că demult de tot, întregul Cosmos era concentrat într-un singur punct, ca o picătură astrală, și nu se știe cum s-a ajuns la explozia care durează și astăzi.
Și gândind așa, îi cuprinde curiozitatea. Ar vrea să știe ce a fost înainte, și nu pot dezlega această taină. Dar să vă spun cum a fost.