Următorul preparat, nr. 95, se prezenta și mai complex. Civilizația cuprinsă în el, a Scarabinilor, avea o dispoziție metafizică, adică luase problematica metafizică în propriile sale mâini. În această civilizație, se trecea din viața temporală în Purgatorii-Sanatorii, de acolo în Încănurai, de aici în Înaintederai, apoi în Subrai, de acolo în Lângărai și, în sfârșit, se deschideau porțile Aproaperaiului, iar toată această teotactică și viclenie consta în aceea că-și îndepărtau și-și amânau fără încetare adevăratul Rai. Ce-i drept, secta Nerăbdătorilor cerea să i se redea îndată acest Rai, iar alta, a Scarabinilor-Colaci, în cadrul aceleiași transcendențe cuantificate și fracționate, voia să ridice la toate etajele trambuline înclinate; cine pășește pe una din ele zboară cu suflet cu iot, până jos, în viața temporală, și trebuie să se cațere încă o dată, s-o ia de la început. Într-un cuvânt, acesta urma să fie Ciclul Închis cu Pulsație Stochastică, eventual chiar cu Migrație Comutativo-Reîncarnatorie, dar ortodocșii numeau această teorie Erezia Berbelecirii Zdruncinătoare.
Pe urmă Trurl mai descoperi alte multe tipuri de metafizică porționată; pe unele dintre lamele și începuseră să roiască mici angstremi, sfinți și binecuvântați, pe altele lucrau Rectificatoarele Răului, adică Corectoarele Drumurilor Vieții, dar în cursul desacralizării, multe din aceste instalații au fost defectate, iar din Legănarea Transcendentală s-a născut ici și colo, prin laicizare, tehnica construirii obișnuitelor Teleferice Montane. Între timp, culturile puternic laicizate au fost înghițite de un soi de marasm. Speranțe mult mai mari i-a trezit lui Trurl nr. 6101; se proclama acolo un rai tehnic, solidaristic, de-a dreptul splendid, așa că se așeză mai bine pe scăunel și mișcă butonul micrometric, ca să obțină o imagine mai clară. Chipul i se lungi dintr-o dată. Unii locuitori ai acestui ținut goneau călare pe mașini, căutând ceva ce ar fi încă imposibil, alții se aruncaseră în niște bazine, pline cu trufe și frișcă, turnându-și în cap icre negre și stăteau așa, cufundați în bunătăți, scoțând pe nas balonașe de teadium vitae. Alții, duși în cârcă de niște bachante minunat amortizate, unși pe deasupra cu miere, iar în partea de jos cu unt de vanilie, aruncau un ochi la cutiile pline cu aur și parfumuri și cu altul vânau pe careva dispus, fie măcar și pentru o clipă, să-i invidieze pentru o asemenea concentrație de delicii, dar nu se găsea nici unul dintre aceștia. Atunci, obosiți, coborâră pe pământ, aruncară comorile și călcându-le în picioare ca pe niște gunoaie, se alăturară cu pas nesigur unor indivizi mai mohorâți, care. pălăvrăgeau despre necesitatea schimbărilor în bine, adică în mai rău. Un grup de foști profesori la Institutul de Inginerie Erotică înființase un ordin monahal, al abnegaților, și răspândea manifeste chemând la petrecerea vieții în supunere, asceză și alte chinuri, ce-i drept, nu pentru totdeauna, ci numai timp de șase zile pe săptămână. În a șaptea, părinții abnegați scoteau din dulapuri bachantele, din pivnițe — ulcioare de vin, haleală, coliere, erotizatori, precum și aparate de slăbire a curelelor și, cu noaptea în cap se puneau pe niște orgii, de rămâneau ferestrele fără geamuri, dar luni dimineața, toți, cu mai-marele mănăstirii în frunte, se mortificau la loc, de mai mare dragul. O parte a tinerei generații rămânea cu părinții abnegați de luni până sâmbătă, părăsindu-le sălașul duminica, în timp ce alții le luau locul în această zi de sărbătoare. Dar când cei dintâi începură să-i croiască pe ceilalți pentru manierele lor dezgustătoare și pentru desfrâul lor, Trurl începu să tremure și-și întoarse ochii de la microscop.
S-au mai întâmplat și altele; în incubatorul cu o mie de preparate, în cursul progresului general, s-a trecut la îndrăznețe inițiative exploratorii și în felul acesta a început era Călătoriilor Interlentilare. S-a vădit că emulații îi invidiau pe cascadieni, cascadienii — pe scarabini, scarabinii — pe demolatori, și în afară de asta mai umblau vorbe și despre o țară în care, sub guvernarea sexocraților, se trăia de-a dreptul ca-n basme, deși nimeni nu știa precis cum anume. Se pare că cetățenii de-acolo căpătaseră o asemenea știință, că erau în stare să se prelucreze singuri trupește și se subconectau la niște hedonerii, un fel de pompe care împingeau extractul condensat de fericire, deși criticii spuneau cu jumătate de gură cum că în țara aceea necunoscută domnește haosul. Deși Trurl a examinat mii de preparate, n-a descoperit nicăieri hedostaza, adică fericirea complet stabilizată. Așa că a trebuit, deși cu durere în suflet, să treacă la categoria basme și mituri, toate vorbele iscate în timpul expedițiilor interlentilare; și, nu fără oarecare teamă, a pus pe măsuța microscopului preparatul nr. 6590, pentru că nu mai era sigur dacă măcar ăsta o să-i aducă satisfacție. Cultura din acest preparat se îngrijea nu numai de fundamentul mașinist ai bunăstării, ci și de câmpul necesar creației spirituale superioare. Neamul acestor angstremi se distingea printr-un talent neobișnuit, căci roiau acolo tot felul de filozofi extraordinari, pictori, sculptori, poeți, dramaturgi, cântăreți, iar cine nu era un vestit muzician sau compozitor, atunci era desigur astronom sau biofizician, sau cel puțin săritor-parodist, echilibrist și filatelist-artist și mai avea pe deasupra și o splendidă voce catifelată de bariton, auz absolut și chiar vise colorate. Într-un cuvânt, în preparatul nr. 6590 mustea necontenit creația. Peste tot nu vedeai altceva decât grămezi de pânze pictate, păduri de sculpturi, miriade de cărți savante, tratate morale, de poetică, precum și tot felul de opere de un farmec nespus. Când Trurl a mai reglat obiectivul microscopului, a putut constata existența unei forfote de neînțeles. Din atelierele arhipline zburau în stradă tablouri și busturi, nu se mai putea merge pe plăcile trotuarului, ci numai pe grămezi de poeme, pentru că nimeni nu mai citea, nu mai studia, nu mai admira muzica străină, câtă vreme fiecare putea fi stăpânul tuturor muzelor, o încarnare a geniului turnant. Ici și colo, în spatele unor ferestre, se mai puteau auzi mașinile de scris, mai scârțâiau penițele, mai zdrăngăneau pianele, dar tot mai des câte un geniu se arunca de la cine știe ce etaj jos pe caldarâm, ajuns la culmea artei sale, după ce-și dăduse foc mai întâi atelierului. Incendiile izbucneau peste tot, pompierii, înarmați cu automate, se căzneau să le stingă, dar cu timpul nu prea mai era cine să locuiască în casele salvate. Automatele canalizării, salubrității, pompierilor și altele începură să cunoască încet-încet realizările acestei civilizații muribunde, devenind tot mai mult pe gustul lor, și, pentru că le înțelegeau pe toate, începură să evolueze în direcția unei inteligențe tot mai înalte, ca să se poată adapta corespunzător la acest mediu, puternic spiritualizat. Acesta era sfârșitul sfârșitului, pentru că nimeni nu mai mătura, nu mai canaliza, nu mai curăța nimic, nu mai stingea nici un foc, peste tot domnea cititul, recitatul, cântatul și jucatul; canalele se înfundaseră, gunoaiele dădeau pe dinafară, focul a distrus și el ce mai rămăsese și în tot acest peisaj încremenit doar praful de funingine mai stăruia și foile de hârtie, pe jumătate arse, din care se mai ghiceau versurile. Trurl n-a mai putut suporta acest spectacol, și a aruncat preparatul în cel mai întunecat colțișor al sertarului; multă vreme a rămas pe gânduri, clătinând din cap, cuprins de un mare zbucium sufletesc, căci, într-adevăr, nu mai știa ce să facă. Abia strigătele unor trecători îl smulseră din apatie: