De atunci cearta s-a aprins și mai tare. Micromil își caută rubinul, pierdut pe undeva în timpul catastrofei. Nu-l poate găsi, pentru că oriunde s-ar uita; vede numai roșu. Alergând într-acolo, își dă seama că nu e decât lumina nebuloaselor, care, acum, la bătrânețe, capătă culoarea rubinie, așa că el e nevoit să caute mereu, dar fără folos. Gigațian se căznește să-și cârpească uriașul la loc cu ajutorul unor frânghii gravitaționale și sfori de radiații, folosind drept ac cea mai puternică rază. Dar tot ce cârpește plesnește pe dată, atât de mare e puterea goanei începute de nebuloase. Și nici unul, nici altul n-a reușit să afle tainele materiei, deși au învățat-o să aibă minte, i-au meșterit și gură să vorbească, pentru că, înainte de a ajunge la o discuție care să lămurească lucrurile, s-a întâmplat nenorocirea aceea, pe care cei lipsiți de judecată o numesc, din neștiință, facerea lumii. Într-adevăr, datorită rubinașului lui Micromil, uriașul cosmic al lui Gigațian s-a sfărâmat în mii de bucățele mărunte, care până în ziua de azi zboară în toate direcțiile. Cine nu crede ce am povestit n-are decât să-i întrebe pe învățați dacă-i adevărat sau nu că tot ce există în Cosmos se învârte în jurul axei ca un bărzăune și că din învârtirea asta nebunească a început totul pe lume.
Povestea computerului care s-a luptat cu balaurul
REGELE POLEANDER PARTOBON, domnitorul Ciberei, era un mare războinic. Și cum admira metodele strategiei moderne, în arta militară, prețuia mai mult decât orice cibernetica. Împărăția lui mișuna de mașini gânditoare. Poleander le răspândise peste tot, nu numai în observatoare astronomice sau în școli, ci până și în pietrele de pe drumuri poruncise să se pună câte un creieraș electronic, care îi avertiza în gura mare pe trecători să nu se împiedice; la fel, în stâlpi, în ziduri, în pomi, ca oriunde te-ai afla, să ai pe cine întreba dacă ești pe drumul cel bun. Le atârnase de nori, să anunțe de sus ploaia, le pusese in munți și văi, pe scurt, nu exista un loc în Cibera unde să nu dai peste o mașină cibernetică. Era tare frumos pe planetă, căci regele nu numai că hotărâse, prin decrete, ca totul să fie modernizat prin mijloace cibernetice, ci introdusese și o nouă ordine. Așa, de pildă, în împărăția lui s-au construit ciberaci și ciberviespi bâzâitoare, ba chiar cibermuște; când acestea se înmulțeau prea tare erau vânate de păianjeni mecanici. Foșneau pe planetă chibertufișurile cibercodrilor, cântau ciberpicupurile și ciberguzlele. Dar în afară de aceste mașinării civile, în Cibera se aflau de două ori mai multe mașinării militare, regele fiind o căpetenie foarte războinică. În subteranele palatului avea un ordinator strategic de o vitejie fără seamăn; mai avea și altele, mai mici, pe urmă divizii de cibermitraliere, uriașe cibertunuri și tot felul de alte ciberarme, precum și depozite întregi de praf de pușcă. Singurul lui necaz, din pricina căruia suferea din cale-afară, era că nu avea pe nicăieri nici un fel de dușman. Nimeni nu avea de gând să-i invadeze țara, căci de s-ar fi întâmplat una ca asta ar fi ieșit la iveală, negreșit, nemaipomenita vitejie a regelui, concepția lui strategică precum și eficacitatea extraordinară a ciberarmelor. În lipsa dușmanilor și a invadatorilor adevărați, regele porunci inginerilor să-i construiască alții, artificiali, și cu aceștia se lupta biruind întotdeauna. Și cum se desfășurau adevărate marșuri și bătălii cumplite, populația avea serios de suferit. Supușii începură să murmure, căci ciberdușmanii distrugeau multe așezări și bunuri, împroșcându-i cu jeturi de foc lichid. Ba chiar își exprimară deschis nemulțumirea, deși regele însuși, luând cu asalt orașele ocupate de dușmanii artificiali, îi punea pe fugă, izbăvindu-și poporul cu prețul nimicirii a tot ce-i ieșea în cale. Se plângeau și atunci, nerecunoscătorii, deși totul era spre binele și libertatea lor.
Dar într-o zi, regele, plictisit de atâtea bătălii pe planeta lui, hotărî să, îndrăznească mai mult. Începu să viseze despre marșuri și lupte cosmice. Planeta sa avea o Lună mare, cu totul pustie și sălbatică. De aceea regele puse biruri mari pe supuși pentru a strânge fondurile necesare construirii pe Lună a unui nou teatru de război. Oamenii plătiră cu plăcere birurile, socotind că de-acum regele Poleander n-o să-i mai elibereze cu ajutorul cibertunurilor și nici n-o să-și mai încerce puterea armelor pe seama caselor și a capetelor lor. Inginerii regelui construiră pe Lună un computer neobișnuit, care, la rândul lui, avea sarcina să creeze tot felul de armate și arme automate. Apoi regele se grăbi să încerce în felurite chipuri puterile mașinii; într-o zi îi ordonă telegrafic să execute un electrosalt: era curios să afle dacă e adevărat ce spun inginerii, cum că mașina asta știa să facă orice. „Dacă se pricepe la toate — gândea el — atunci poate să și sară”. Numai că în telegramă s-a strecurat o greșeală și mașina primi ordinul să facă nu un electrosalt, ci un electrobalaur. Și ea execută ordinul cum putu mai bine.
Regele, care tocmai atunci era ocupat cu altă campanie militară — trebuia să elibereze o provincie a regatului, cucerită de ciberteutoni — uitase cu totul de ordinul dat mașinii lunare, când se pomeni cu stânci uriașe, prăvălite de pe Lună asupra planetei sale. Tare se mai miră regele când una căzu pe o aripă a palatului, distrugându-i colecția de cibernali cu cuplaj turnant și, mâniat din cale-afară, telegrafie îndată mașinii lunare, întrebând-o cum de îndrăznește să facă una ca asta. Ea însă nu-i răspunse, pentru că de mult nu mai exista pe lume. Balaurul o înghițise, prefăcând-o în propria sa coadă:
Atunci regele trimise pe Lună o expediție înarmată, punând în fruntea ei o altă mașină cibernetică, la fel de vitează, ca să potolească balaurul. Dar nu trecu mult și ceva sclipi, trosni și praful se alese și de mașină și de expediție. Balaurul nu avea chef de joacă, lupta de-adevăratelea și avea cele mai rele intenții față de regat și față de rege. Atunci, regele trimise pe Lună mai mulți generali-ciberali și colonei-cibernei. La urmă trimise chiar un ciberisim, dar nici acesta nu făcu vreo ispravă; doar că bătălia dură ceva mai mult, și regele o putu urmări prin lunetă de pe terasa palatului.”
Balaurul creștea, iar Luna se făcea tot mai mică, fiindcă monstrul o înfuleca bucățică cu bucățică, îngrășându-și cu ea propriul trup. Atunci, regele și supușii lui văzură că nu-i de glumă cu electrobalaurul. Își dădeau seama că în clipa în care va isprăvi de înghițit Luna va purcede să mănânce și planeta lor. Tare se mai frământa regele, dar nu întrevăzu nici o soluție și nu știa ce să facă. Să mai trimită mașini? Degeaba, cădeau una după alta. Să pornească singur iar nu era bine, pentru că balaurului nu-i stătea nimic în cale. Într-o noapte întunecoasă, regele auzi cum bate telegraful în dormitor. Era un aparat telegrafic regal — făcut din aur și cu creion de briliant — care era în legătură directă cu Luna. Regele sări în sus și alergă spre telegraf, care bătu înfrigurat cele ce urmează: „Electrobalaurul transmite că regele Poleander Partobon trebuie să-și ia. tălpășița, căci el, balaurul, are de gând să-i ocupe tronul!”