— Trebuie să faci ceva! Neapărat trebuie să mă micșorezi, cu orice preț, altfel o să fie rău!
— Înălțate stăpâne! — răspunse meșterul, făcând o plecăciune adâncă în fața lui Dioptric care abia se mai vedea între brațele rezemătoare ale fotoliului — e nemaipomenit de greu și nu știu dacă, de fapt, e posibil.
— Nu vreau să știu nimic! Fă ce-ți spun! Trebuie! Dacă vei reuși să mă micșorezi, să ajung atât de mic, încât să nu mă întreacă nimeni, îți voi îndeplini orice dorință!
— Dacă Înălțimea Voastră îmi garantează pe cuvânt de onoare că așa va fi, atunci am să fac tot ce-mi va sta în putință — răspunse Fronton, pe care, brusc, îl străfulgeră un gând, iar în piept parcă cineva i-ar fi turnat cel mai curat aur, căci de multe zile nu se putea gândi la nimic altceva decât la daurita Aurentina și la clopoțeii de cristal, pe care, pare-se, îi ascundea în piept.
Dioptric își dădu cuvântul. Atunci Froton luă ultimele trei decorații, care atârnau pe micul piept al marelui programator, făcu din ele o cutiuță cu trei pereți, puse înăuntru minusculul aparat, mic cât un ducat, legă totul cu o sârmuliță de aur, mai adăugă la capăt o tăbliță de aur pe care o modelă după forma cozii lui Dioptric, și spuse:
— Gata, Înălțimea Voastră! După aceste însemnate decorații fiecare o să recunoască fără greutate Persoana Înălțimii Voastre. Datorită acestei tăblițe veți putea să înotați, iar aparatul acesta micuț vă va face legătura cu mintea ascunsă în dulap.
Tare se mai bucură Dioptrie.
— Spune-mi, ce vrei? Cere, spune, ai să capeți totul!
— Vreau să-mi dați de soție pe fiica Înălțimii Voasstre, daurita Aurentina!
Dioptric se mânie strașnic și, înotând în jurul lui Froton, împroșcându-l ca ocări, sunându-și decorațiile, îl numi hoț nerușinat, pușlama, pierde-vară, apoi porunci să fie alungat din palat. După aceea se îmbarcă într-o șalupă subacvatică și porni spre rege.
Când Minogar, Amassid și Filonaut văzură cum arată acum Dioptric pe care-l recunoscură numai după frumoasele decorații care-l compuneau, dacă nu mai socotim și codița, îi cuprinse o furie nemaipomenită. Ca specialiști în probleme electronice, înțeleseră că va fi greu să meargă mai departe în acțiunea de miniaturizare, iar a doua zi urma să aibă loc nașterea solemnă a prințului, care nu putea fi amânată cu nici un chip. Atunci Amassid se înțelese cu Filonaut ca în clipa când Dioptric se va întoarce în palatul său, să sară asupra lui, să-l răpească și să-l lege, ceea ce nu va fi greu, deoarece nimeni nu va observa dispariția unei persoane atât de mici. Zis și făcut. Amassid pregăti o cutie veche de tinichea și se furișă cu ea în spatele stâncilor de corali, pe lângă care urma să treacă șalupa lui Dioptric. Când acesta se apropie, servitorii mascați îi ieșiră pe neașteptate în cale și, până să-i sară în ajutor lacheii săi, Dioptric fu acoperit cu cutia și răpit. Amassid închise îndată căpăcelul cutiei, pentru ca marele programator să nu poată ieși afară și, tot vorbindu-i în batjocură și râzând de el, se întoarse repede acasă. Își zise totuși că aici nu e bine să-l țină pe prizonier; tocmai atunci se auzi în stradă un glas strigând:
— Capete nituim! Burți, cozi, cefe bobinăm, șlefuim!
Se bucură la culme și îl cheamă pe meșter, care nu era altul decât Froton. Îi ceru să nituiască ermetic cutia, iar când termină, îi dădu un taler, spunându-i:
— Ascultă, meștere, în cutia asta e un scorpion de metal, pe care l-am prins în pivnița palatului meu. Ia-l și du-l dincolo de oraș pe câmpiile alea de gunoaie. Știi unde? Și ca să fie mai sigur, pune peste cutie și o piatră, ca să nu fugă cumva. Dar, pe Marea Matriță, să nu deschizi cutia, că ai să mori pe loc!
— Am să fac cum poruncești, stăpâne — spuse Froton, apoi luă cutia și plecă.
Îl cam miră pe Froton povestea asta și nu prea știa ce să creadă; scutură cutiuța și auzi ceva mișcându-se înăuntru.
„Ăsta nu poate fi un scorpion — își zise. Nu există scorpioni atât de mici. Ia să vedem ce o fi, dar răbdare, nu chiar acum”…
Se întoarse acasă, ascunse cutia în pod, o acoperi cu tot felul de tinichele vechi, ca să n-o descopere nevastă-sa, și se duse să se culce. Dar nevasta băgase de seamă că a ascuns ceva sus, așa că a doua zi, când el plecă de acasă, ca să strige pe uliță: „Capete bobinăm! Cozi nituim”, ea alergă repede în pod, găsi cutia și, ascultând-o, auzi niște sunete metalice. „A pușlamaua, banditul! zise. Uite ce-i în stare! Să ascundă de mine niște comori!” Repede făcu o gaură în cutie, dar nu zări nimic înăuntru, așa că despică cutia cu o daltă. Numai ce o înclină puțin, când și văzu lucind decorațiile lui Dioptric, din aur curat. Tremurând de nestăpânită lăcomie, scoase capacul cu totul, și atunci Dioptric, care zăcuse ca mort, căci capacul de tablă îi împiedicase contactul cu creierul aflat în dulapul din palat, se trezi brusc, recăpătă legătura cu creierul și strigă:
— Ce-i asta? Unde mă aflu? Cine a îndrăznit să tabere asupra mea? Cine ești tu, creatură oribilă? Să știi că ai să pieri înșurubată, dacă nu-mi dai imediat drumul!
Nevasta meșterului, zărind cele trei decorații de aur țopăindu-i prin față, țipând și amenințând cu coada, se înspăimântă atât de tare, încât vru să fugă. Se repezi spre ușa podului, dar cum Dioptric se rotea mereu în jurul ei, înjurând-o în fel și chip, ea se împiedică de o treaptă a scării și, alunecând, căzu cu scară cu tot. În cădere își frânse gâtul, iar scara, răsturnându-se, nu mai sprijini ușa podului, care se închise. În felul acesta Dioptric rămase închis în pod, izbindu-se de toți pereții și cerând zadarnic ajutor.
Spre seară Froton se întoarse acasă și se miră că nevasta nu-l așteaptă cu parul în prag. Dar când intră în casă o văzu moartă și-i păru tare rău, căci era simțitor din fire. Se gândi însă că întâmplarea e spre binele său, mai ales că putea să folosească corpul soției pentru piese de schimb, ceea ce era foarte rentabil. Se așeză deci pe dușumea, luă o șurubelniță și începu s-o demonteze pe răposată, când auzi de undeva, de sus, niște strigăte pițigăiate.
— Aha — își zise. Recunosc glasul ăsta, e al Marelui Programator al regelui, care a poruncit ieri să fiu dat afară din palat și nici nu mi-a plătit, încă. Dar cum o fi ajuns în podul meu?
Puse scara la ușa podului, se urcă și întrebă:
— Dumneavoastră sunteți, Înălțimea Voastră?
— Da, eu! — strigă Dioptric. Eu sunt, cineva m-a răpit și m-a închis într-o cutie, pe care pe urmă a deschis-o o femeie care s-a speriat și a căzut din pod, iar ușa s-a închis și eu am rămas aici. Dă-mi drumul, oricine ai fi, pe Marea Matriță, și am să-ți dau tot ce vrei!
— Am mai auzit cuvintele astea, să mă ierte Înălțimea Voastră, și știu câte parale fac — răspunse Froton — fiindcă eu sunt meșterul pe care ai poruncit să fie dat afară. Îi spuse apoi cum un curtean l-a chemat la el, i-a cerut să nituiască cutia și s-o lase pe un câmp de gunoaie din afara orașului. Dioptric înțelese că trebuie să fi fost vreunul dintre miniștrii regelui, desigur Amassid. Începu să-l roage, să-l implore pe Froton să-i dea drumul din pod, dar acesta îl întrebă cum poate să se mai încreadă în cuvintele lui?
Și abia atunci când Dioptric se jură pe toți sfinții că o să-i dea fata de nevastă, meșterul deschise ușa și, luându-l pe Dioptric cu două degete, cu decorații cu tot, îl duse în palat. Tocmai atunci ceasurile bătură ora douăsprezece de amiază și urma să înceapă marea festivitate a scoaterii din cuptor a fiului regelui. În mare grabă Dioptric atârnă, alături de cele trei decorații din care se compunea, Marea Stea a tuturor mărilor, pe o panglică brodată cu valuri, și o porni în fugă spre palatul inoxizilor. Iar Froton se duse spre încăperile unde se afla Aurentina, înconjurată de doamne de onoare, cântând la electrodrâmbă. Cum se văzură, se și plăcură. Tocmai se auzea fanfara din turnurile palatului, când Dioptric ajunse la marea poartă, în spatele căreia începuse festivitatea. La început străjile nu-l lăsară să treacă, dar recunoscându-l după decorații îi deschiseră poarta.