Dar când poarta se deschise, s-a făcut un curent subacvatic care pătrunse în sala tronului, îi luă pe Amassid, pe Minogar și pe Filonaut, căci tare mai erau micșorați, și-i purtă până în bucătărie, unde, în timp ce strigau după ajutor, se învârtiră puțin deasupra chiuvetei, căzură înăuntru și, prin meandre subterane, ajunseră în afara orașului. Până să se scuture de noroi, să se curețe și să se întoarcă la palat, festivitatea se și terminase.
Dar același curent subacvatic, care-i târâse cu el pe cei trei miniștri, îl luase șl pe Dioptric și-l învârtise în jurul tronului cu atâta putere, încât sârmulița de aur care-l încingea plesni și toate decorațiile, cu Steaua tuturor mărilor cu tot, zburară cât colo, iar micul aparat îl lovi în viteză pe rege drept în frunte. Regele se miră tare mult când din această fărâmă se auzi un glas subțire:
— Maiestate! Iertare! N-a fost vina mea! Eu sunt Dioptric Marele Programator…
— Ce sunt glumele astea prostești tocmai acum? — strigă regele și trânti aparatul, care căzu pe podea, iar marele majordom, deschizând festivitatea cu trei bătăi din bastonul său de aur, fără să vrea, îl sparse în bucăți mărunte. Prințul ieși din cuptor și privirea îi căzu pe peștișorul electric, care înota în cușca de argint de lângă tron; fața i se lumină, căci îl plăcea tare mult ființa asta măruntă. Festivitatea se apropia de sfârșit, prințul se urcă pe tron, luând locul lui Hidrops. De atunci deveni domn al argonauților și mare filozof, deoarece începu să cerceteze cu pasiune problemele inexistenței, căci pe lume nu se poate închipui ceva mai mic decât ea. Și stăpâni cu dreptate, luându-și numele de Neantofil, iar micii peștișori electrici erau mâncarea lui preferată. Froton o luă de soție pe Aurentina și, la rugămintea ei, repară corpul de smarald al lui Dioptric, care zăcea în pivniță, și-i puse la loc creierul ascuns în dulap. Văzând că nu mai au ce face, Marele Programator și ceilalți miniștri slujiră de atunci cu credință noului rege, iar Aurentina și Froton, care fusese numit Mare Tinichigiu al Coroanei, trăiră ani mulți și fericiți.
Prietenul lui Automatei
UN ROBOT, care tocmai se pregătea să plece într-o lungă și primejdioasă călătorie, află despre o mașinărie foarte folositoare, pe care inventatorul ei o numise prietenul electric. Se gândi că-i va fi mai ușor în călătorie, dacă va avea alături un tovarăș, fie el chiar și o mașină. De aceea se duse la inventator și-l rugă să-i povestească totul despre prietenul electric.
— E o plăcere pentru mine să te-ajut — îi răspunse inventatorul. (După cum știți, în basme toți se tutuiesc, nici chiar balaurilor nu li se spune „domnule” doar regilor trebuie să li te adresezi cu pluralul maiestății). Spunând acestea, scoase din buzunar un pumn de grăunțe metalice, ca niște bobite de plumb.
— Ce-i asta? — se miră robotul.
— Da’ mai întâi spune-mi cum te cheamă, fiindcă am uitat să te-ntreb la locul cuvenit din basmul ăsta — ceru inventatorul.
— Mă numesc Automatei.
— A, e prea lung pentru mine, am să-ți spun Automiță.
— Bine, dar asta vine de la Automa… Ei, fie și așa, dacă-ți place viața.
— Iată așadar, dragul meu Automiță, în fața ta un pumn de electroprieteni. Trebuie să știi că, de meserie, sunt miniaturizator. Adică prefac instalațiile mari și grele în altele mici și ușor de manevrat. Fiecare din aceste grăunțe este un concentrat de gândire electrică, deosebit de multilaterală și inteligentă. Nu-ți spun că sunt genii. Ar fi o exagerare, ca într-o reclamă mincinoasă. Ce-i drept, intenția mea este să creez niște genii electrice adevărate și n-am să-mi găsesc odihna până nu voi meșteri genii atât de mici, încât să-i poți purta în buzunar cu miile. Abia atunci când voi izbuti să-i torn în saci și să-i vând cu kilogramul, voi putea spune că mi-am atins scopul. Dar să lăsăm planurile mele de viitor. Deocamdată vând electroprieteni cu bucata. Și nu scump. Cer pentru unul atât cât cântărește în briliante. Trebuie să recunoști că e un preț destul de modest, având în vedere că poți să-ți pui un asemenea electroprieten în ureche, de unde el poate să-ți șoptească tot felul de sfaturi bune și să-ți ofere orice fel de informații. Uite, ai aici o bucățică de vată cu care să-ți astupi urechea, ca prietenul tău să nu cadă când apleci capul într-o parte. Ce zici, îl iei? Dac-ai vrea o duzină ți i-aș lăsa mai ieftin…
— Nu, deocamdată mi-ajunge unul — răspunse Automatei. Dar aș mai vrea să știu la ce-mi poate folosi? Să-mi ajute într-o situație grea din viață?
— Mai încape vorbă, doar pentru asta e făcut! — răspunse blând inventatorul. Îi puse în palmă un pumn de boabe cu străluciri metalice, făcute din metale rare și continuă: Bineînțeles, nu poți să contezi pe un ajutor în sens fizic, căci nu despre un asemenea ajutor e vorba. Sfaturi bune, sugestii folositoare, judecăți bine chibzuite, observații încurajatoare, preveniri, avertismente, ca și cuvinte de îmbărbătare, concluzii care-ți dau încredere în propriile forțe, cugetări adânci, care-ți permit să faci față oricărei situații grele, chiar primejdioase — iată numai o mică parte din repertoriul electroprietenilor mei. Sunt devotați trup și suflet, credincioși, totdeauna treji, fiindcă niciodată nu dorm, și, în afară de asta, peste măsură de rezistenți, estetic și, după cum vezi, foarte comozi! Ei, ce zici, iei numai unul?
— Da — răspunse Automatei. Dar ia spune-mi, te rog, ce o să se întâmple dacă o să mi-l fure cineva? O să se-ntoarcă la mine? Sau îl va duce pe hoț la pierzanie?
— A, asta nu! — răspunse inventatorul. O să-i slujească și lui, la fel de devotat și atent, cum ți-a slujit și ție mai înainte. Nu-i poți cere prea mult, dragul meu Automiță. El n-o să te părăsească când ești la ananghie dacă nici tu nu-l părăsești. Dar asta n-o să se-ntâmple dacă îl pui în ureche și îl acoperi totdeauna cu vată…
— Bine — se învoi Automatei. Dar cum trebuie să-i vorbesc?
— Nu-i nevoie să-i vorbești deloc. E de ajuns să-i șoptești ceva și te aude perfect. Cât privește numele lui, să știi că-l cheamă Wuch. Nu trebuie să-i spui mai mult.
Îl cântări pe Wuch, inventatorul primi în schimb un briliant frumos, iar robotul, liniștit că are acum un tovarăș, un suflet apropiat pentru drumul cel lung, porni cu el în lume.
Era foarte plăcut să călătorești cu Wuch. Dacă doreai, acesta te trezea în fiecare dimineață, fluierându-ți la ureche un cântecel vesel. De asemenea, povestea tot felul de istorioare nostime. Dar Automatei îi porunci să se potolească atunci când se află în societate, deoarece ce din jur începură să-l bănuiască că se cam scrântise, fiindcă în răstimpuri izbucnea în râs fără vreo pricină. Așa a călătorit Automatei mai întâi pe uscat, ajungând până la malul mării, unde-l aștepta un vas alb, frumos. Nu avea prea multe asupra lui, așa că se urcă cât ai clipi din ochi în barca primitoare și, mulțumit, salută semnalul care anunța ridicarea ancorei și începutul marii călătorii. Câteva zile vasul alb pluti vesel pe valuri, spre razele unui soare blând, iar noaptea se legăna în lumina argintie a lunii, până când într-o bună dimineață, izbucni o furtună nemaipomenită. Valurile, de trei ori mai înalte decât catargele, loveau în vasul care trosnea din toate încheieturile. Marea urla atât de înfricoșător, că Automatei nu auzi nici un cuvințel, din toate câte i le șoptea, fără îndoială, Wuch în aceste clipe grele, ca să-l liniștească. Deodată ceva trosni puternic, apa sărată năvăli în cabină și sub privrea plină de spaimă a lui Automatei, vasul începu să se sfărâme în bucățele.