Alergă pe punte, așa cam se afla, dar abia apucă să sară în ultima barcă de salvare, că un val uriaș izbi vasul, trăgându-l în adâncurile oceanului care fierbea. Membrii echipajului dispărură și ei și Automatei se pomeni singur-singurel în barca de salvare din mijlocul mării furioase, și tremura, așteptând clipa când următorul val va îneca barca ce sălta ca o coajă de nucă. Vântul urla, ploaia cădea în torente din norii grei și el nu izbutea să audă ce-i tot șoptea Wuch. Deodată, la orizont, prin ceață, apărură niște contururi nelămurite, spălate de o spumă albă. Era țărmul unui pământ necunoscut, de care se loveau valurile. Scârțâind, barca se opri între pietre, iar Automatei, ud până la piele, murat, se îndreptă cu ultimele puteri, abia ținându-se pe picioare, spre interiorul acestui ținut, cât mai departe de valurile oceanului. Se trânti la pământ sub o stâncă și, frânt de oboseală, se cufundă într-un somn adânc.
Îl trezi un fluierat ușor. Era Wuch, care-i amintea de prezența lui prietenească.
— A, ce bine că ești aici, Wuch dragă! Abia acum văd ce bine e că te am lângă mine, mai bine zis chiar în mine! — strigă Automatei, trezindu-se din adânca uitare.
Se uită în jur. Soarele ardea, marea era încă agitată, dar nici pomeneală de valurile acelea cumplite, de nori și ploaie. Din păcate, o dată cu furtuna pierise și vasul, se vede că aceasta își făcuse serios de cap în timpul nopții, căci luase cu sine și bărcuța căreia îi datora salvarea. Automatei se ridică în picioare și începu să alerge de-a lungul țărmului, dar după numai zece minute ajunse în același loc din care plecase. Se găsea pe o insulă pustie, pe deasupra și foarte mică. Situația nu era deloc îmbucurătoare. Dar ce-i păsa câtă vreme îl avea cu el pe Wuch! Îl anunță îndată asupra situației și îi ceru sfatul.
— Mda, iubitule! — zise Wuch — nu-i o situație prea plăcută! Stai să mă gândesc mai serios. De fapt, ce-ți trebuie?
— Ei, ce-mi trebuie? De toate: ajutor, salvare, haine, ceva de mâncare. Aici nu se află nimic în afară de nisip și stânci!
— Hm! Așa crezi? Ești sigur de asta? N-ai găsit pe plajă vreo ladă de pe vasul înecat, aruncată de valuri, plină de instrumente, cărți interesante, haine de tot felul și praf de pușcă?
Automatei alergă în susul și în josul plajei, dar nu găsi nimic, nici măcar o surcică din vasul care se scufundase.
— Cum, nu e chiar nimic? Hm, foarte ciudat. Bogata literatură despre viața pe insulele pustii arată clar că naufragiatul găsește întotdeauna topoare, cuie, apă de băut, ulei, cărți sfinte, pile, clești, puști și multe alte lucruri folositoare. Dar dacă nu-s, nu-s. Poate găsești măcar vreo ascunzătoare bună printre stânci.
— Nici asta nu se găsește
— Nu? Ei, asta-i chiar nemaipomenit. Atunci, fii bun și urcă-te pe cea mai înaltă stâncă, poate zărești ceva în jur!
— Îndată — strigă Automatei și se urcă pe stânca abruptă din mijlocul insulei. Încremeni: insula vulcanică era înconjurată din toate părțile de nemărginirea mării!
Cu glas pierit îi povesti lui Wuch cele văzute, îndreptându-și cu mâna tremurândă vata din urechi, ca să nu-și piardă prietenul. „Ce noroc că n-a căzut când s-a scufundat vasul” — își zise și, simțindu-se iarăși obosit, se așeză pe stâncă, așteptând nerăbdător ajutorul prietenului.
— Fii atent, prietene! Iată sfaturile pe care mă grăbesc să ți le dau în această situație grea! — se auzi în sfârșit mult așteptatul glăscior al lui Wuch. Pe baza calculelor pe care le-am făcut, am ajuns la concluzia că ne aflăm pe o insulă necunoscută, pe un recif sau pe un vârf al unui lanț de munți submarini, care ies încet din adâncuri și se vor uni cu continentul peste trei sau patru milioane de ani.
— Lasă-mă-n pace cu milioanele, spune ce facem acum?! — țipă la el Automatei.
— Insulița se găsește departe de rutele vapoarelor. Șansa apariției vreunui vas prin apropiere este de unu la patru sute de mii.
— O, cerule! strigă disperat naufragiatul. E groaznic! Atunci ce mă sfătuiești să fac?
— Am să-ți spun imediat, dacă n-ai să mă mai întrerupi. Du-te la țărmul mării și intră în apă cam până la piept. În felul acesta n-ai nevoie să te apleci prea mult, ceea ce ar fi incomod. Apoi bagă capul în apă și trage în tine atâta apă cât poți. E amară, știu, dar n-o să- dureze mult. Mai ales dacă în același timp ai să mergi prin apă. Atunci devii greu, iar apa sărată, umplându-ți corpul, va întrerupe procesele organice și în felul acesta îți vei pierde repede viața. Datorită acestui fapt vei evita chinurile îndelungate ale șederii pe această insuliță, ca și moartea lentă, ba chiar pierderea facultăților mintale care te poate amenința înainte de moarte. Ai putea chiar să iei câte o piatră grea în fiecare mână. Nu e neapărată nevoie, dar…
— Ai înnebunit poate! — țipă Automatei sărind în sus. Vrei să mă înec? Mă împingi la sinucidere? Bune sfaturi îmi dai, n-am ce zice! Și te mai numești prietenul meu?!
— Da’ de unde! — ripostă Wuch. N-am înnebunit deloc, pentru că una ca asta nu stă în puterea mea. Eu nu-mi pierd niciodată echilibrul mintal, și mi-ar fi cu atât mai neplăcut, dragul meu, să fiu de față atunci când vei rămâne lipsit de lumina minții și vei pieri lent sub razele acestui soare arzător. Te asigur că am studiat atent întreaga situație și am analizat pe rând toate șansele de salvare. Nu poți să faci o barcă sau o plută pentru că n-ai materiale; nu te va salva, după cum am mai spus nici un vas. Nici măcar avioane nu zboară pe aici și nici tu nu vei fi în stare să construiești vreun aparat de zburat. Ai putea, bineînțeles, să alegi moartea lentă în locul unei morți rapide și ușoare, dar, ca un bun prieten ce-ți sunt, nu te sfătuiesc să iei o asemenea hotărâre pripită. Dacă tragi bine apă…
— Lua-te-ar toți dracii cu apa ta bine trasă cu tot! — urlă, tremurând de mânie, Automatei. Și când te gândești că pentru un asemenea prieten am dat un briliant atât de frumos șlefuit! Știi ce e inventatorul tău? Un cămătar ordinar, cărpănos și șarlatan pe deasupra, asta e!
— Ai să-ți retragi cuvintele, să știi, când ai să m-asculți până la capăt — răspunse liniștit Wuch.
— Va să zică n-ai terminat? Poate că ai de gând să mă plictisești cu povești despre viața mea de apoi? Mulțumesc, n-am nevoie!
— Nu există nici o viață de apoi — răspunse Wuch. N-am de gând să te mint, fiindcă nici nu știu și nici nu vreau. Nu așa înțeleg era ajutorul prietenesc. Te rog doar să mă asculți cu atenție, dragul meu! După cum știi, deși despre asta se cugetă puțin, lumea este nesfârșit de complexă și de bogată. Se găsesc în ea orașe minunate, pline de oameni și de tot felul de bogății, palate regești, colibe, munți semeți și fermecători, codri foșnitori, lacuri limpezi, pustiuri arzătoare și nemărginite zăpezi veșnice. Așa cum ești, nu poți totuși să fii deodată în mai multe locuri decât într-unul singur din rele pe care le-am numit, cât și din milioanele pe care le-am trecut sub tăcere. Se poate spune deci, fără exagerare, că pentru locurile în care nu ești prezent, te poți considera ca și mort, căci nu cunoști nici binefacerile bogățiilor din palate, nici nu participi la dansurile din țările Sudului, nici nu-ți încânți privirea cu jocurile de curcubee ale ghețurilor Nordului. Ele nu există pentru tine tot așa cum nu există pentru un mort. De aceea, dacă te gândești bine și pătrunzi cu mintea tot ce-ți spun, ai să-nțelegi că, nefiind peste tot, adică în toate aceste locuri fermecătoare, este ca și când n-ai fi aproape nicăieri. Locuri unde să stai sunt, cum s-ar spune, milioane de milioane, dar tu nu poți trăi decât pe acesta, care e neinteresant, obositor prin monotonia lui, ba chiar nesuferit. Deci, între „pretutindeni” și „aproape nicăieri” este o imensă deosebire, și în aceasta constă viața ta normală, fiindcă întotdeauna ai fost într-an singur loc, nu în mai multe deodată. În schimb, între „aproape nicăieri” și „nicăieri” este, la drept vorbind, o deosebire microscopică. Matematica impresiilor arată că acum, de fapt, abia mai trăiești, pentru că aproape peste tot ești absent, exact ca un mort. În al doilea rând, uită-te la acest nisip amestecat cu pietriș, care-ți rănește tălpile tale delicate. Îl consideri de neprețuit? Desigur că nu. Privește întinderea asta de apă sărată, urâcioasă în imensitatea ei. Ai oare nevoie de ea? Da de unde! Uită-te la cele câteva stânci și la bucata asta de cer albastru, arzător, care-ți usucă încheieturile. Îți trebuie ție această căldură de nesuportat, aceste stânci moarte, încinse? Bineînțeles că nu! Deci n-ai nevoie de absolut nimic din toate cele ce te-nconjoară, nici de solul pe care stai, nici de bolta de deasupra capului. Ce rămâne, dacă scazi toate astea? Puțin zgomot în urechi, o apăsare în tâmple, niște bătăi în piept, un tremur al genunchilor și alte asemenea mișcări haotice. Ai oare nevoie de acest zgomot, de această apăsare, de aceste bătăi și de tremur? Nicidecum, dragul meu! Și dacă renunți și la astea, atunci ce-ți mai rămâne? Puțină goană a gândurilor, cuvintele acestea, ca niște înjurături, cu care mă blagoslovești pe mine, prietenul tău, ca și mânia care te înăbușă și teama care-ți provoacă greață. Te întreb încă o dată, ai nevoie do această frică scârboasă și de turbarea asta neputincioasă? Bineînțeles că nici astea nu-ți sunt de trebuință. Deci, dacă scazi și aceste sentimente inutile, nu mai rămâne chiar nimic, dar absolut nimic. Ascultă ce-ți spun, rămâne zero și tocmai acest zero, această stare de veșnic echilibru, de tăcere durabilă, de liniște perfectă, ca prieten adevărat, asta vreau să-ți ofer!