— Dar eu vreau să trăiesc! — țipă Automatei. Vreau să trăiesc! Să trăiesc, m-auzi?!
— A, atunci e vorba nu de ceea ce simți, ci de ceea ce dorești — răspunse liniștit Wuch. Vrei să trăiești! Ei bine, să știi că n-ai să trăiești, căci nu poți, așa cum am mai arătat. Totul este cum vei înceta să trăiești: în chinuri grele și lungi sau ușor, pe nesimțite, sorbind o înghițitură de apă…
— Destul! Nu vreau! Afară! Afară! — țipă din răsputeri Automatei, sărind în sus cu pumnii strânși.
— Ei, dar asta ce mai e? — întrebă Wuch. Las la o parte forma jignitoare a ordinului, dar cum de te poți exprima atât de nechibzuit? Cum poți să strigi la mine „afară”? Ce, eu am picioare, cu care să pot merge? Sau măcar mâini, ca să mă pot târî? Doar știi foarte bine că nu. Dacă vrei să scapi de mine, fii bun și scoate-mă din urechea asta care, te asigur, nu e deloc cel mai plăcut loc din lume, și aruncă-mă unde vrei!
— Bine! — țipă, roșu de furie, Automatei. Asta am să și fac! Dar degeaba scotoci și scormoni în ureche cu degetul. Prietenul lui era prea bine fixat și nu-l putea scoate cu nici un chip, deși își scutura capul ca un nebun.
— Pare-se că nu ține — se auzi glasul lui Wuch, după o bucată de vreme. Cred că n-o să ne putem despărți, deși atât tu, cât și eu vrem lucrul acesta. Dacă-i așa, atunci trebuie să ne-mpăcăm cu acest fapt, căci faptele au întotdeauna dreptate. Asta se referă, în treacăt fie spus, și la situația ta din momentul de față. Vrei să trăiești cu orice preț. Cred că e o dovadă de imprudență, dar fie și așa, cum vrei tu. Dă-mi voie să-ți arăt ce te așteaptă, căci întotdeauna cunoscutul e mai bun decât necunoscutul. Mânia, care te macină acum, o să cedeze curând locul unui sentiment de disperare neputincioasă, iar disperarea, după un alt șir de încercări zadarnice de a te salva, va fi urmată de o apatie totală. În vremea asta puternica arșiță a soarelui, care până și pe mine mă ajunge, în acest loc umbrit al persoanei tale, va usca, în conformitate cu legile implacabile ale fizicii și chimiei, va usca, zic, tot mai mult întreaga ta făptură. Mai întâi ți se va topi unsoarea încheieturilor și la cea mai mică mișcare vei scârțâi, vei hârâi îngrozitor, bietul de tine! Apoi, când țeasta ți se va aprinde de atâta jar, vei zări cercuri rotitoare de diferite culori, dar acestea nici nu vor fi măcar asemănătoare curcubeului, căci…
— Taci odată, călăule! — strigă Automatei. Nu vreau să aud ce-o să se întâmple cu mine! Taci și nu mai scoate o vorbă, ai înțeles?!
— Nu e nevoie să țipi așa. Știi bine că te aud chiar dacă-mi vorbești în șoaptă. Așadar, nu vrei să cunoști chinurile care te așteaptă în viitor? Pe de altă parte vrei acest viitor? Ce lipsă de logică! Bine, am să tac atunci. Remarc numai că greșești, vărsându-ți mânia asupră-mi, de parcă eu aș fi vinovat de soarta ta demnă de plâns. Cauza acestei nenorociri a fost, după cum știi, furtuna; eu însă, prietenul tău, când mă gândesc că o să fiu de față la chinurile care te așteaptă, la tot acest spectacol, împărțit pe acte, al suferințelor și morții tale, ți-o spun sincer, nu-mi face nici o plăcere. Mă cuprinde, într-adevăr, groaza gândindu-mă ce se va întâmpla când uleiul…
— A, tot nu vrei să taci? Sau nu poți, monstru nesuferit? — urlă Automatei și se plesni peste urechea în care stătea înfipt prietenul său. O, de-aș avea măcar o crenguță sau o frântură de băț, cu care să te scot, aș face-o imediat și te-aș strivi sub călcâi!
— Cum, vrei să mă distrugi? — spuse trist Wuch. Într-adevăr, nu meriți să ai un electroprieten, nici măcar o altă ființă care să te compătimească frățește!
Automatei se înfurie peste măsură și atât se certară, se dondăniră, fiecare având argumentele lui, până ce trecu vremea prânzului și bietul robot, slăbit de atâtea țipete, sărituri și gesticulații, căzu fără puteri pe marginea stâncii, oftând din când în când fără speranță văzând întinderea pustie a oceanului. De câteva ori luă o scamă de nor de deasupra orizontului drept fumul unui vapor, dar Wuch se grăbi să-i spulbere iluziile, amintindu-i de șansa de unu la patru sute de mii, ceea ce îi provocă lui Automatei alte accese de disperare și de furie, mai ales că de fiecare dată, după cum se dovedea, Wuch avea dreptate. În sfârșit, se așternu între ei o liniște deplină. Naufragiatul privea acum la umbrele lungi ale stâncilor, mângâind nisipul alb al plajei. Într-un târziu Wuch întrerupse tăcerea:
— De ce nu spui nimic? Au și început cumva să-ți zboare pe dinaintea ochilor cercurile acelea de care pomeneam?
Automatei nici nu catadicsi măcar să răspundă.
— Aha! — continuă Wuch de unul singur. Deci nu sunt numai cercurile, ci, după toate probabilitățile, și acea stare de apatie pe care am reușit s-o prevăd atât de exact. Ciudat lucru! Ce nechibzuită creatură este ființa inteligentă, mai ales când e constrânsă de împrejurări! Se găsește pe o insulă pustie, pradă pieirii, îi dovedești, așa cum doi și cu doi fac patru, că moartea i-e inevitabilă, îi arăți o portiță de ieșire din această situație, și ea… nimic. Oare îmi va fi recunoscătoare pentru toate astea? Nici pomeneală! Ființa asta trage nădejde, și dacă n-o mai are și nici n-o mai poate avea se agață de aparențe și preferă mai degrabă să intre în vâltoarea nebuniei decât în apa care…