— Încetează odată cu apa asta! — urlă răgușit Automatei.
— Țineam să subliniez doar lipsa ta de rațiune — răspunse Wuch. Nu te îndemn la nimic. Dacă vrei să mori încet sau mai bine-zis să nu faci nimic ca să împiedici o astfel de moarte, trebuie să chibzuiești bine. Frica de moarte este o mare greșeală, față de ceea ce îți recomand și care merită mai degrabă o apologie! Ce poate fi oare pe măsura perfecțiunii inexistenței? Ce-i drept, agonia care precede moartea nu este un fenomen prea plăcut, dar, pe de altă parte, până acum încă n-a existat nimeni atât de slab cu firea, încât să n-o suporte și să nu reușească să moară de-a binelea, până la urmă. Deci moartea nu este un lucru demn de evidențiat, atâta vreme cât orice slăbănog, măgar sau canalie o poate înfăptui. Mai mult, dacă oricine se poate descurca în fața morții (și trebuie să recunoști că așa este, eu cel puțin n-am auzit de cineva care să nu fi reușit), atunci mai bine să te delectezi cu gândul la atotmilostivul neant, care te așteaptă de îndată ce-i treci pragul. Când, dacă nu încă în timpul vieții, se cuvine să-ți imaginezi pe îndelete toate privilegiile, înlesnirile și plăcerile de care ai parte în clipa morții?! Gândește-te numai o clipă: nici o luptă, nici o grijă, nici temeri, nici chinuri ale sufletului sau trupului, nici o întâmplare nefericită, și toate astea la ce scară! De-ar fi să se adune toate forțele răului împotrivă-ți, tot nu te-ar putea atinge! O, e cu adevărat incomparabilă siguranța dulce a celui mort! Și dacă mai adăugăm că moartea nu este ceva trecător, nedurabil, că nimic n-o poate întrerupe, n-o poate mișca din loc, atunci plăcerea este cu atât mai mare…
— De-ai crăpa odată — rosti cu glas slab Automatei, întovărășind aceste cuvinte laconice cu o înjurătură tasată.
— Îmi pare rău, dar nu se poate! — răspunse pe loc Wuch. Nu numai invidia egoistă (căci nu există nimic mai presus de moarte, după cum am spus), dar și cel mai curat altruism mă îndeamnă să-ți țin tovărășie în neant. Dar, de fapt, eu nu pot crăpa, cum spui, fiindcă inventatorul m-a făcut indestructibil, probabil ca să-și potolească ambiția sa de constructor. E adevărat, când mă gândesc că o să zac, năpădit de sarea mării, în cadavrul tău care se va descompune încet-încet, când mă gândesc că o să zac așa și o să vorbesc de unul singur mă cuprinde tristețea. Și cât o să am de așteptat până o să apară acel vas, primul din cele patru sute de mii, care, în conformitate cu calculul probabilităților, va acosta, în sfârșit, pe această insuliță!…
— Cum?! N-ai să te prăpădești aici, ca mine?! — strigă Automatei, trezit din amorțeală de aceste cuvinte. Deci tu ai să trăiești, pe când eu… O, n-o să se întâmple una că asta! Niciodată! Niciodată! Niciodată!
Și sărind în sus cu un răcnet teribil, începu să se zbată, să-și scuture capul, să scormonească în ureche, făcând în același timp cele mai ciudate mișcări cu tot corpul, dar degeaba. În timpul acesta Wuch țipa cât îl ținea gura:
— Dar termină odată! Ce, ai înnebuit? Cred că-i încă prea devreme! Bagă de seamă, ai s-o pățești! O să-ți rupi o mână sau o să-ți scrântești vreun picior! Fii atent la spinare! N-are nici un sens! Ar fi altceva dac-ai putea, așa, dintr-o dată, știi… Dar să te schilodești doar!… Ți-am spus că sunt indestructibil! Degeaba te chinuiești, chiar dacă m-ai scoate de-acolo, n-ai să poți să-mi faci nici un rău, adică nici un bine am vrut să spun, căci, așa cum am spus pe larg până acum, moartea este ceva demn de invidiat. Au! Termină odată! Cum poți să sari așa întruna?
Dar Automatei se zbătea mai departe, fără să ia în seamă nimic, ajungând chiar să se lovească cu capul de stânca pe care stătuse mai înainte. Și se izbi atâta, de îi ieșiră scântei din ochi și fum pe nări. Până la urmă, Wuch se rostogoli pe neașteptate din ureche și se opri între pietre, cu un strigăt slab de ușurare că totul s-a terminat. Automatei nu observă imediat cât de eficace fuseseră eforturile sale. Trântindu-se pe pietrele încinse de soare, se odihni o clipă și, incapabil de a mai mișca o mână sau un picior, mormăi:
— Nu-i nimic, e o slăbiciune trecătoare. Dar las’ că te scot eu, te prind eu sub călcâi, iubite prietene, ai auzit? Hei! Dar ce-i asta?!
Se opri brusc, așezându-se, căci simți un gol în ureche. Se uită în jur, fără a se dumiri prea bine și, îngenunchind, începu să-l caute febril pe Wuch, răscolind pietrișul mărunt.
— Wuch! Wuuuuch! Unde ești? Răspunde — strigă el îngrozit.
Dar Wuch, fie din prudență, fie din altă cauză, tăcu chitic. Automatei începu atunci să-l încânte cu cele mai dulci cuvinte. Îl asigură că și-a schimbat părerea, că unica lui dorință este să asculte bunele sfaturi ale elctroprietenului său și să se înece, dar ar vrea doar să mai audă o dată laudele aduse morții. Dar nici asta nu folosi la nimic. Wuch tăcea ca mormântul. Atunci bietul naufragiat, blestemând de toți sfinții, începu să cerceteze sistematic piatră cu piatră tot terenul. Tocmai voia să lepede un pumn de pietriș pe care-l frământase în mână, când, privindu-l mai atent, sări în sus de bucurie. Printre pietricele îl descoperi pe Wuch, care arunca luciri mate, potolite, de grăunță metalică.
— A! Te-am găsit, puișorule! Ești aici, fărâmiță de prieten! Ești în mâna mea, iubitule, prea veșnicule! — șuieră el, ținându-l strâns între degete pe Wuch, care nu zicea nici pâs. Ei, ia să vedem cum stăm cu soliditatea ta, cu veșnicia ta, hai să le punem la încercare. Poftim!
Și spunând acestea, pocni zdravăn din călcâie. Îl puse apoi pe electroprietenul său pe o stâncă și sări pe el cu toată greutatea corpului și, ca să fie mai sigur, se mai și răsuci pe călcâiul potcovit, care scrâșni. Wuch nu scoase o vorbă, numai stânca trosni puțin, ca sfredelită. Aplecându-se, Automatei văzu că grăuntele era neatins, doar stânca se găurise nițel sub el, iar Wuch stătea frumușel în găurică.
— Ce, ești atât de zdravăn? Las’ că găsim noi o piatră mai tare! — bombăni el și începu să alerge prin toată insula, căutând cei mai mari bolovani de bazalt și de porfir, ca să-i slujească drept nicovală pentru Wuch. În timp ce îl pisa sub călcâi, îi vorbea cu o liniște prefăcută sau îl ocăra cât îl ținea gura, crezând că i se va răspunde într-un fel, că va fi rugat, implorat să înceteze. Dar lui Wuch nici nu-i păsa. Văzduhul răsuna doar de ecourile unor izbituri surde, de scrâșnetele pietrelor sfărâmate și de blestemele înverșunate ale lui Automatei. Convingându-se până la urmă că lui Wuch nu-i fac nici un rău chiar și cele mai teribile lovituri, Automatei, slăbit și înfierbântat, se așeză din nou pe mal, cu electroprietenul în pumn.
— Chiar dacă n-am să pot să te strivesc — îi spuse cu stăpânire prefăcută în care tremura însă o mânie ascunsă — fii sigur că o să am eu grijă de tine, așa cum se cuvine. Ai să aștepți mult și bine vasul salvator, iubitule, fiindcă am să te arunc în fundul mării, unde ai să zaci până-ntr-a șaptea veșnicie. O să ai timp berechet să-ți depeni plăcutele gânduri într-o singurătate atât de deplină! N-o să ai parte de alt prieten, fii sigur!
— Drăguțule, — începu iarăși Wuch — cu ce poate să-mi dăuneze șederea pe fundul mării? Tu cugeți după sistemul de gândire al unei ființe muritoare. De aici greșelile tale. Trebuie să-nțelegi că ori marea va seca poate cândva, ori fundul ei se va ridica asemenea unui munte și se va uni cu continentul. Dacă asta se va întâmpla peste o sută de mii de ani sau peste milioane de ani, pentru mine n-ar importanță. Nu numai că sunt indestructibil, dar și peste măsură de răbdător, după cum ai putut să observi chiar și după liniștea cu care am suportat nebunia ta. Și să-ți mai spun ceva: n-am răspuns la vorbele tale, lăsându-te să mă cauți, fiindcă am vrut să-ți cruț forțele. Am tăcut și când săreai cu picioarele pe mine, ca nu care cumva, printr-o vorbă necugetată, să-ți ațâț mânia, căci asta ți-ar fi făcut și mai rău.