— Stăpâne! — strigă filozoful, prins de brațele de oțel. Ai binevoit să zâmbești, povestea mea ți-a trezit veselia, așa că, după cum ai făgăduit, trebuie să-mi dăruiești viața!
— Nu, eu m-am înveselit singur — spuse regele. Cred că ești de aceeași părere cu mine: dacă te lași tăiat de bună voie, atunci acordul tău mă va înveseli și atunci va fi cum vrei tu.
— De acord! — strigă filozoful.
— Atunci tăiați-l, dacă el însuși o cere! — zise regele.
— Dar, stăpâne, m-am învoit tocmai ca să nu mai tai…
— Dacă ești de acord, trebuie să fii tăiat — îl lămuri regele. Iar dacă nu ești de acord, nu mă vei înveseli, și deci tot trebuie să fii tăiat.
— Nu, nu, invers! — strigă filozoful. Dacă am să fiu de acord, atunci tu, înveselit, trebuie să-mi dăruiești viața, iar dacă nu voi fi de acord…
— Destul! — zise regele. Călău, fă-ți datoria!
Sabia fulgeră în aer și capul filozofului căzu.
După o clipă de tăcere ca de moarte, al doilea filozof începu:
— Maiestate! Cel mai ciudat dintre toate neamurile astrale este fără îndoială neamul polionților sau al mulțiștilor, care se mai numesc și puzderieni. Fiecare din ei posedă, ce-i drept, numai un singur corp, în schimb are mai multe picioare, cm atât mai multe cu cât ocupă un Ioc mai înalt în ierarhia socială. În ceea ce privește numărul capetelor, acesta depinde de la caz la caz: fiecare funcție se ocupă la ei cu capul corespunzător. Familiile sărace au cu totul doar an singur cap, cei bogați în schimb au în cămările lor capete de tot felul, pe care le folosesc după împrejurări: au capete pentru dimineața sau pentru seara, capete strategice în caz de război, capete iuți când se grăbesc undeva, precum și capete de judecat la rece, capete explozive, pasionale, vesele, drăgăstoase, funerare, așadar, sunt înzestrați pentru fiecare împrejurare din viață.
— Asta-i tot? — întrebă regele.
— Nu, Maiestate! — răspunse filozoful, văzând că o cam zbârcise. Mulțiștii se numesc așa pentru că sunt legați cu toții de căpetenia lor, dar în așa fel, încât dacă majoritatea lor ar socoti acțiunile conducătorului ca dăunătoare pentru binele public, căpetenia aceea și-ar pierde coerența și s-ar sfărâma în bucăți…
— Proastă idee, ca să nu zic jignitoare pentru mine! — zise mohorât Globares. Dar pentru că tot ai pomenit de capete, ia spune-mi, filozofule, ce crezi că am să fac acum: o să dau poruncă să ți se taie capul sau nu?
„Dacă spun da — se gândi repede filozoful — atunci o s-o facă, pentru că nu mă are la inimă. Dacă spun nu, atunci asta îl va surprinde și dacă se va mira, atunci va trebui să-mi dea drumul așa cum a făgăduit”. El spuse:
— Nu, Maiestate, nu vei porunci să mi se taie capul.
— Te-ai înșelat — spuse regele. Călău, fă-ți datoria!
— Dar bine, stăpâne — strigă filozoful, aflat în mâinile călăilor — nu teau surprins oare vorbele mele? N-ai presupus eă mai degrabă am să spun că vei porunci să fiu ucis?
— Cuvintele tale nu m-au surprins — răspunse regele — căci au fost dictate de frica ce ți se citește pe față. Destul! Tăiați-i capul!
Și capul celui de al doilea filozof căzu, rostogolindu-se pe podea. Al treilea, cel mai în vârstă dintre toți, privea la aceasta scenă într-o liniște desăvârșită. Când regele îi ceru și lui o poveste nemaiauzită, începu:
— Maiestate! Aș putea să-ți povestesc o întâmplare cu adevărat neobișnuită, dar n-am s-o fac, fiindcă țin mai mult să te fac să fii sincer, decât să te impresionez. Am să te oblig deci ca să poruncești să fiu ucis nu sub pretextul străveziu al acestui joc, prin care vrei să maschezi uciderea, ci, într-un mod propriu naturii tale, care, deși crudă, nu îndrăznește să facă ce-i place fără a-și pune masca minciunii. Vrei să ne ucizi, ca apoi să se spună că regele a scăpat de niște proști ce-și spuneau filozofi. Eu însă doresc să se spună adevărul și de aceea voi tăcea.
— Nu, n-am să te dau acum pe mâna călăului — spuse regele. Doresc sincer o emoție neobișnuită. Ai vrut să mă mânii, dar eu știu să-mi înăbuș mânia până la vremea cuvenită. Deci, vorbește și te vei salva. Și, poate, nu numai pe tine. Ceea ce spui poate fi chiar o lezmajestate pe care, de altfel, ai și făptuit-o. De data asta însă trebuie să fie o insultă atât de monstruoasă, încât să pară o lingușire, care prin exagerarea ei să devină un afront! Încearcă deci dintr-o lovitura să-l preaslăvești și să-l înjosești pe regele tău!
Se așternu liniștea, timp în care cei de față se foiră ușor, de parcă ar fi încercat să vadă cât de bine li se țin capetele pe umeri. Al treilea filozof părea să cugete profund. În sfârșit, spuse:
— Maiestate, am să-ți îndeplinesc dorința și am să-ți dezvălui ce-am de gând să fac. Și am să fac asta pentru toți cei de față, pentru mine, dar și pentru tine, să nu se spună peste ani că a fost odată un rege care, din capriciu, a distrus înțelepciunea în țara lui. Chiar dacă în clipa asta lucrurile se petrec totuși așa, dacă dorința ta nu înseamnă nimic sau aproape nimic, sarcina mea este să dau trecătoarei tale dorințe o anumită valoare, să o lac să aibă însemnătate și durată. De aceea voi vorbi…
— Bătrâne, de ajuns cu atâta introducere, care nu e departe de jignire și nu seamănă deloc a laudă — spuse supărat regele. Vorbește!
— Maiestate, faci abuz de putere — răspunse înțeleptul — dar abuzurile tale nu înseamnă nimic față de cele făptuite de strămoșul tău, necunoscut și îndepărtat, întemeietorul dinastiei sparizilor. Acest stră-stră-străbun al tău, Allegoric, a făcut și el abuz de puterea sa regească. Spre a înțelege cel mai mare abuz al lui, te rog să binevoiești a privi această boltă a nopții, care se vede prin ferestrele de sus ale sălii palatului.
Regele se uită spre cerul senin și înstelat, iar bătrânul continuă:
— Privește și ascultă! Tot ceea ce există poate fi obiect de batjocură. Și nimeni nu poate împiedica una ca asta. Se știe că ba unul, ba altul cutează să glumească până și pe seama regilor. Râsul lovește în tronuri, în puterea de stat. Unele popoare râd de altele sau chiar de ele însele. S-a întâmplat să se râdă chiar de ceea ce nu există: oare nu s-a râs destul de zeii antici? Chiar întâmplările serioase, tragice, pot fi tratate în glumă. E destul să amintesc de umorul cimitirelor, de persiflarea morții și a morților. De altfel, satira nu s-a dat în lături nici măcar de la atacarea corpurilor cerești. Să luăm de pildă Soarele sau Luna. Luna e de obicei reprezentată ca un slăbănog șiret, cu căciuliță de bufon în patru colțuri și cu bărbia ieșită ca o seceră; iar Soarele ca un grăsan durduliu și cumsecade, cu o aureolă ciufulită. Și cu toate că obiect de glumă sunt deopotrivă împărăția vieții ca și a morții, lucrurile mici cât și cele mari, există totuși ceva de care nimeni până acum n-a îndrăznit să râdă. Acel lucru nu face parte dintre cele care se pot uita ușor, care pot scăpa atenției, căci e vorba de tot ceea ce există, adică de Cosmos. Dar dacă te gândești bine, Maiestate, ai să înțelegi cât de caraghios e Cosmosul…
În acest moment, pentru prima dată regele Globares ridică sprâncenele a mirare și cu atenție sporită se porni să asculte vorbele înțeleptului, care continuă așa:
— Cosmosul este format din stele. Asta sună destul de serios, dar dacă vom cântări lucrurile mai profund, e greu să-ți oprești un zâmbet. La drept vorbind, ce sunt stelele? Niște bile de foc, atârnând în noaptea veșnică. Un tablou în aparență patetic. Dar prin natura lui oare? Nici vorbă, ci numai datorită dimensiunilor. Dimensiunile nu pot însă, numai prin ele însele, să hotărască asupra importanței fenomenului. Oare mâzgălelile unui cretin, de pe o foaie de hârtie cât un șes întins, devin prin aceasta un lucru deosebit?