Prințul se înclină în fața regelui, tatăl său, apoi se îndepărtă în tăcere. Dar gândul la Cristala nu-l părăsea, și cu cât se gândea mai mult la ea, cu atât o dorea mai tare. Într-o zi îl chemă la sine pe Polifazius, Marele Meșter al Coroanei, și, destăinunidu-și jarul din suflet, spuse:
— Înțeleptule! Dacă nici tu nu m-ajuți, nimeni altul n-o să mă mai poată ajuta, și atunci numărate fi-vor zilele mele, căci nu mă va mai bucura nici strălucirea emisiilor infraroșii, nici ultravioletul baletelor cosmice, și voi pieri dacă nu mă voi uni cu minunata Cristala!
— Slăvite prinț — răspunse Polifazius — n-am să-ți refuz cererea, dar trebuie s-o repeți de trei ori, ca să știu dacă aceasta este voința ta nestrămutată.
Ferrițius își repeta hotărârea de trei ori și atunci Polifazius spuse:
— Stăpâne, nu există altă cale decât să te înfățișezi înaintea prințesei travestit în față palidă!
— Bine, fă-mă atunci să fiu ca unul din ei! — strigă Ferrițius.
Văzând că dragostea întunecase mintea tânărului. Polifazius se înclină adânc în fața lui și o porni spre laboratorul său, unde începu să pregătească și să fiarbă tot felul de cleiuri cleioase și ape apoase. Apoi trimise o slugă la palatul regelui, spunându-i:
— Dacă prințul na și-a schimbat hotărârea, spune-i să vină la mine.
Ferrițius alergă îndată. Înțeleptul Polifazius îi unse trupul de oțel cu noroi și îl întrebă:
— O, prințe, să continui tot așa?
— Fă ce știi! — îi spuse Ferrițius.
Atunci înțeleptul luă un bulgăre mare alcătuit din tot felul de necurățenii uleioase, praf stătut și unsori lipicioase, scoase din măruntaiele celor mai vechi mașini, murdări cu el pieptul boltit al prințului și îi mâzgăli groaznic fața lui strălucitoare și fruntea albă, încât toate părțile corpului încetară să mai scoată sunete plăcute și ajunseră asemenea nămolului uscat. Apoi înțeleptul luă niște cretă, o sfărâmă, o amestecă cu praf de rubin și cu lei galben, și din toate astea meșteri alt bulgăre; cu el îl polei pe Ferrițius din cap până în picioare, acoperindu-i ochii cu o umezeală dezgustătoare, făcându-i un trunchi în formă de pernă și niște obraji bombați. Din coca asta de cretă îi mai puse ici și colo tot felul de ciucuri și franjuri, iar la urmă îi fixă pe capul lui de cavaler un smoc de păr bătând în culoarea ruginei. Ducându-l în fața oglinzii de argint, îi spuse:
— Privește!
Ferrițius se uită în oglindă și începu să tremure, căci nu se văzu pe sine, ci o lighioană, o dihanie care semăna leit cu o față palidă. Avea privirea umedă ca un păienjeniș vechi în ploaie, un smoc de păr ruginiu pe cap, făcut dintr-un aluat grețos de-ți venea leșin, iar când se mișca, corpul lui tremura ca o piftie râncedă, încât, până la urmă, plin de scârbă, Ferrițius strigă:
— Înțeleptule, ai înnebunit? Ia numaidecât de pe mine noroiul ăsta negru de dedesubt și ăsta alb-palid de deasupra și scoate-mi și perii ăștia ruginii cu care mi-ai pocit capul sunător, altfel prințesa o să se scârbească pe veci de mine dacă o să mă vadă în halul ăsta!
— Te înșeli, prințe — răspunse Polifazius. Tocmai asta e nebunia ei, că ia urâciunea drept frumusețe și frumusețea drept urâciune. Numai sub forma asta poți să ajungi s-o vezi pe Cristala…
— Atunci așa să fie! — spuse Ferritius.
Înțeleptul mai îmbină cinabru cu mercur și umplu cu acest amestec patru bășici pe care le ascunse sub mantia prințului. Luă niște burdufuri, le umplu cu niște duhori luate dintr-o veche văgăună și le ascunse la pieptul prințului, turnă apoi apă limpede, otrăvitoare, în șase țevi mici de sticlă, două i le puse la subsuori, două în mâneci și două în ochi, iar la urmă îi vorbi așa:
— Ascultă și ține minte tot ce-ți spun, altfel vei pieri! Prințesa o să te pună la încercare, ca să-și dea seama de adevărul spuselor tale. Dacă va scoate o sabie și-ți va porunci să te crestezi cu ea, atunci apasă pe ascuns și bășica de cinabru, pentru ca lichidul roșu să curgă din ea pe tăișul sabiei, iar când prințesa o să te întrebe ce lichid e ăsta, tu să-i răspunzi: „Sânge!” Pe urmă prințesa o să-și apropie fața ei semănând cu o tavă de argint de fața ta. Tu apasă-ți atunci pieptul, ca să iasă aerul din burdufuri. Ea o să te întrebe ce adiere este asta. Tu să-i răspunzi: „Răsuflarea!” Atunci prințesa o să se prefacă a fi tare mânioasă și va porunci să fii tăiat. Tu pe dată să pleci capul, chipurile în semn de supunere, și apa o să-ți curgă din ochi. Când o să te întrebe ce este asta, să-i răspunzi: „Lacrimi!” Poate că atunci se va îndupleca și-ți va acorda mâna ei. Dar, oricum, asta nu e sigur; mai sigur e că vei pieri.
— O înțeleptule! — strigă Ferrițius. Și dacă o să-mi pună întrebări și o să vrea să știe care sunt obiceiurile fețelor palide, cum se nasc, cum se iubesc și cum trăiesc, atunci ce să-i răspund?
— Pe drept cuvânt, nu există altă cale — zise Polifazius — decât să-ți legi soarta de a mea. O să iau chipul unui neguțător din altă galaxie, cel mai bine din cea nespiralată, pentru că cei de pe acolo sunt grași, iar eu trebuie să ascund sub haine o mulțime de cărți în care e cuprinsă toată știința despre nemaipomenitele obiceiuri ale fețelor palide. Pe tine nu te-aș putea învăța, deși aș vrea, pentru că știința aceasta este împotriva naturii. Ei fac totul pe dos, în mod neplăcut, lipicios și atât de neispititor cum nici nu-ți poți închipui. Eu am să iau cărțile necesare, iar tu dă poruncă croitorului palatului să-ți croiască din tot felul de țesături și împletituri un veșmânt de față palidă, căci o să pornim îndată. Și oriunde ne vom duce, n-am să te părăsesc, ca să știi ce ai de făcut și de vorbit.
Ferrițius, bucuros, porunci să i se croiască haine de față palidă, și când acestea fură gata, se minună din cale-afară; hainele îi acopereau aproape întregul corp, ba croite ca niște conducte, ba împreunate cu niște bumbi, cârlige și șnurulețe. Croitorul fu nevoit să-i alcătuiască instrucțiuni foarte amănunțite cum să scoată de pe el toate bulendrele acelea, când va veni vremea. La rândul său, înțeleptul se îmbrăcă în haine de neguțător și ascunse sub ele cărți groase, savante, tratând despre obiceiurile fețelor palide. Din drugi de fier porunci să se facă o cușcă de șase stânjeni în lung și șase în lat, îl închise în ea pe Ferrițius și amândoi o porniră la drum cu astronava regală. Când ajunseră la granițele împărăției lui Auranțius, înțeleptul în haine de negustor se opri în piața unui oraș și începu să strige în gura mare că a adus din țări îndepărtate o tânără față palidă pe care o vinde oricui vrea s-o cumpere. Slugile duseră această veste prințesei, care, foarte mirată, le spuse: