— Cât fac doi și cu doi?
Mașina se puse în mișcare. Mai întâi i se aprinseră lămpile, circuitele se înviorară, curentul începu să vuiască ca o cascadă, cuplajele porniră și ele, țevile de tot felul se încinseră. Totul în ea se învârtejea, huruia, duduia, făcând un zgomot de-ți țiuiau urechile, încât Trurl socoti că ar fi trebuit să-i mai adauge și un amortizor special. În vremea asta mașina lucra de zor, de parcă ar fi trebuit să rezolve cea mai grea problemă din întregul Cosmos; pământul fremăta, nisipul fugea de sub picioare de atâtea vibrații, siguranțele săreau ca dopurile din sticlele de șampanie, iar releele erau gata să plesnească de atâta efort. În sfârșit, când toată aiureala asta începuse să-l plictisească pe Trurl, mașina se opri brusc și rosti cu glas de tunet:
— ȘAPTE!
— Ei, drăguțo! — îi spuse Trurl îngăduitor. Nici pomeneală! Doi și cu doi fac patru. Fii bună și îndreaptă-te! Ia zi, cât fac doi și cu doi?
— ȘAPTE! — răspunse prompt mașina.
Trurl scoase un oftat și, vrând-nevrând, își puse iar șorțul de lucru, își suflecă serios mânecile, deschise ușița de jos a mașinii și intră înăuntru. Râmase multă vreme acolo; se auzea doar cum lovește cu ciocanul, cum răsucește, sudează, nituiește, cum aleargă tropăind pe treptele ei de tablă, ba la etajul șase, ba la opt, și pe urmă, în goana mare, înapoi, până jos. Apoi dădu drumul curentului atât de aprig, încât totul se lumină înăuntru, iar eclatoarelor le crescură mustăți violete. Se trudi așa vreo două ore, după care ieși afară, la aer curat, ce-i drept, plin de funingine, dar mulțumit. Puse la o parte toate uneltele, aruncă șorțul, își șterse fața, mâinile și, la urmă de tot, așa, ca să se liniștească, întrebă:
— Ei, cât fac doi și cu doi?
— ȘAPTE! — răspunse mașina.
Trurl trase o înjurătură zdravănă dar nu avea ce să facă. Se apucă iar să scormonească în ea, reparând ici și colo, stabilind alte legături, desfăcând niturile, mutând ba una, ba alta, și, când află pentru a treia oară că doi și cu doi fac șapte, se așează descurajat pe pe ultima treaptă a mașinii și rămase așa, pe gânduri, până ce sosi Clapauțius. Acesta îl întrebă ce i s-a întâmplat, că arată de parcă s-ar fi întors de la o înmormântare. Trurl îi spuse tot necazul. Clapauțius intră și el de câteva ori în străfundurile mașinii, încercând să îndrepte câte ceva. Întrebă apoi cât fac doi și cu unu. Mașina îi răspunse că șase, iar unu și cu unu după ea făcea zero. Clapauțius se scărpină în cap, tuși și zise:
— Prietene, n-avem ce face. Trebuie să privim adevărul în față. Mașina ți-a ieșit altfel decât ai fi vrut. Dar să știi că fiecare rău are și părțile lui bune. La fel și mașina asta.
— Sunt curios să le aflu și eu — răspunse Trurl, izbind cu piciorul în temelia mașinii.
— Termină — îi spuse mașina.
— Ei, vezi, e sensibilă. Deci… ce voiam să spun? Este, fără îndoială, o mașină proastă, și nu suferă de o prostie oarecare, obișnuită. Nu nicidecum! Atât cât pot să-mi dau seama — și sunt, după cum știi, un specialist renumit — cred că este cea mai proastă mașină inteligentă de pe lume! Și ăsta nu-i puțin lucru! Să construiești cu bună știință o asemenea mașină n-ar fi ușor. Dimpotrivă, cred că nimeni n-ar fi în stare s-o facă. Căci nu e numai proastă, dar și încăpățânată ca un catâr, adică are caracterul propriu idioților, aceștia fiind de regulă grozav de încăpățânați.
— La naiba cu o mașină ca asta, n-am nevoie de ea! — zise Trurl și o lovi a doua oară.
— Te previn foarte serios, termină! — rosti mașina.
— Poftim, ai primit acum și un avertisment — comentă sec Clapauțius. Vezi, nu e numai sensibilă, tâmpită și încăpățânată, ci și supărăcioasă. Cu atâtea trăsături de caracter poți să ajungi foarte departe. Ohoho, dacă-ți spun eu!
— Bine, dar, la drept vorbind, ce pot să fac cu ea? — întrebă Trurl.
— Sincer să-ți spun, mi-e greu să-ți răspund în clipa de față. Ai putea, de pildă, să deschizi o expoziție, cu plată, ca oricine dorește să poată vedea cea mai proastă mașină inteligentă din lume. Câte etaje are — opt? Poftim, un idiot atât de mare n-a mai văzut nimeni până acum. O asemenea expoziție ți-ar acoperi nu numai toate cheltuielile, dar…
— Lasă-mă în pace; n-am să deschid nici o expoziție! — răspunse T rurl, se ridică și, neputându-se abține, lovi mașina pentru a treia oară.
— Îți dau un ultim avertisment… altfel…, îi zise mașina.
— Altfel ce? — strigă Trurl, înfuriat de liniștea ei maiestuoasă Ești… ești… și, negăsind cuvintele, o mai izbi de câteva ori, urlând:
— Ești bună doar să fii lovită, să știi!
— M-ai jignit pentru a patra, a cincea, a șasea și a opta oară — îi spuse mașina — de aceea nu voi mai face nici Un calcul. Refuz să răspund la alte întrebări, referitoare la probleme din domeniul matematicii.
— Refuză! Ia uitați-vă la ea! — strigă scos din fire Trurl. După șase sare la opt. Ai auzit, Clapauțius? Nu șapte, ci opt? Și mai are neobrăzarea să refuze rezolvarea unor asemenea probleme de matematică! Ei, na, mai ține! Na, na! Mai vrei?
Drept răspuns la lovituri mașina începu să vibreze, să tremure și, fără să scoată o vorbă, începu să iasă din temelie. Era îngropată destul de adânc, așa că numeroase lonjeroane se îndoiră. Până la urmă se desprinse din blocurile de beton și porni, ca o fortăreață mobilă, împotriva lui Clapauțius și Trurl. Trurl înlemnise de uimire și nu încercă nici măcar să se ascundă sau să fugă din calea mașinii, care venea drept spre el, să-l calce în picioare, nu alta. Dar Clapauțius, trezit la realitate, îl apucă de mână și, trăgându-l cu putere, fugi împreună cu el o bucată de drum. Când își întoarseră privirea văzură că mașina, legănându-se ca un turn înalt, se mișca încet, cufundându-se la fiecare pas aproape până la primul etaj, dar numaidecât se ridica cu îndărătnicie și se îndrepta iarăși spre ei.
— Asta-i nemaipomenit! zise Trurl, căruia i se oprise răsuflarea. Mașina s-a înfuriat! Ce-i de făcut?
— Nimic, să așteptăm, să vedem ce-o să se-ntâmple — răspunse cu prudență Clapauțius. O să se lămurească totul până la urmă.
Deocamdată însă nu se întrezărea nici un semn. Mașina, ajungând pe teren tare, începu să se miște mai iute. Totul înăuntrul ei, șuiera, huruia, zornăia.
— Acuși o să i se defecteze regulatorul și programarea — mormăi Trurl. Atunci o să se dezintegreze și…
— Nu cred — răspunse Clapauțius. E un caz deosebit. Fiind atât de tâmpită, până și definitiva defecțiune a aparaturii nu o s-o deranjeze. Atenție, uite-o… Să fugim!
Mașina se îndrepta fără îndurare către ei, așa că n-avură încotro și o luară iar la goană cât îi țineau picioarele, urmăriți de zgomotul ei asurzitor. Fugeau mereu fără să se oprească. Ce puteau face altceva? Vrură să se întoarcă în orașul de baștină, dar mașina îi împiedică, atacându-i din flanc și obligându-i fără cruțare să se îndrepte spre un șes întins și pustiu. Prin ceața joasă se zăreau munții, stâncoși, mohorâți. Suflând din greu, Trurl îi zise lui Clapauțius:
— Știi ce? Să intrăm în vreo trecătoare îngustă… unde nu poate să ne ajungă… blestemata… Ce zici?!