— Mai bine să fugim tot înainte… răspunse, gâfâind, Clapauțius. Nu departe e o localitate mică… Nu mai țin minte cum se numește. În orice caz, acolo o să găsim… uf!… adăpost.
Alergară deci tot înainte și nu după multă vreme zăriră primele case. La ora aceea străzile erau aproape pustii. Străbătură o bună bucată de drum fără să întâlnească pe nimeni, când un zgomot înfricoșător, de parcă o lavină de pietre s-ar fi prăvălit la marginea orașului, îi înștiință că mașina care-i urmărea ajunsese acolo.
Trurl privi în urmă și încremeni.
— Cerule! Ia uită-te, Clapauțius! Dărâmă casele!
Mașina, gonindu-i fără încetare, pășea peste zidurile caselor ca un munte de oțel, lăsând în urmă o dâră roșie de cărămizi și țigle, învăluind totul într-un nor de praf alb de var. Se auziră urletele disperate ale celor înmormântați de vii, străzile se umplură de lume, iar Trurl și Clapauțius goneau, mereu înainte, suflând din ce în cea mai greu, până ajunseră la clădirea mare a primăriei. Cât ai clipi, o luară în jos pe scări și nu se opriră decât în pivniță.
— Ei, aici n-o să ne mai ajungă, de-ar fi să dărâme toată primăria pe capul nostru! — rosti, cu ultimele puteri, Clapauțius. Dracu’ m-a pus să vin azi în vizită la tine… Eram curios să știu cum îți merge treaba și, iacă, am aflat…
— Stai liniștit — îi răspunse Trurl. Vine cineva…
Într-adevăr, ușa pivniței se deschise și însuși primarul intră însoțit de câțiva consilieri. Trurl nu îndrăzni să recunoască pricina pentru care se aflau acolo, și Clapauțius fu nevoit să vorbească în locul lui. Primarul îl ascultă în tăcere. Deodată pereții se zguduiră, pământul începu să se cutremure și huruitul prelung al zidurilor ce se prăbușeau ajunse până în pivniță.
— Cum, a și ajuns aici?! — strigă Trurl.
— Da — răspunse primarul. Și cere să vă predăm, altfel o să dărâme tot orașul…
Între timp ajunseră până la ei niște vorbe rostite undeva de sus, din înălțimi, scrâșnite, asemenea unui hârșâit de oțeclass="underline"
— Pe aici, pe undeva, e Trurl… îl simt…
— Cred că n-o să ne predați! — spuse cu un tremur în glas Trurl, pe care mașina îl cerea cu atâta încăpățânare.
— Cel dintre voi care se numește Trurl trebuie să iasă. Celălalt poate să rămână, fiindcă predarea lui nu ne-a fost cerută…
— Ai milă, te rugăm!
— N-avem nici o putere — zise primarul. De altfel, chiar dacă ai rămâne aici, Trurl, ar trebui să răspunzi pentru pagubele făcute orașului și locuitorilor. Din cauza ta mașina a dărâmat șaisprezece case și a îngropat sub ruine o mulțime de cetățeni. Numai faptul că te afli la un pas de moarte mă face să-ți dau drumul. Du-te și nu te mai întoarce.
Trurl se uită la consilieri și, văzându-și sentința înscrisă pe chipurile lor, se îndreptă încet spre ușă.
— Așteaptă! Viu și eu cu tine! — strigă supărat Clapauțius.
— Tu? — întrebă Trurl, ca o licărire de speranță în glas. Nu… răspunse după o clipă. Rămâi, e mai bine așa… De ce să pieri și tu fără folos?…
— Prostii! — strigă hotărât Clapauțius. De ce să murim? Pentru că așa are poftă cretina asta de fier? Ei poftim! Să mături de pe suprafața pământului doi dintre cei mai renumiți constructori e oare atât de ușor? Hai, curaj, dragul meu Trurl! Să mergem!
Îmbărbătat de aceste cuvinte, Trurl porni pe scări în urma lui Clapauțius. În piață nu era țipenie de om. Printre norii de praf și pulbere, din care apăreau pe alocuri ruinele caselor dărâmate, stătea mașina, mai înaltă decât turnurile primăriei, scoțând fum pe nări, plină toată de sângele cărămizia al zidurilor și de praf.
— Atenție! — îi șopti Clapauțius. Ea nu ne vede. S-o luăm la dreapta, pe străduța asta, apoi la stânga și pe urmă drept înainte. Nu departe de aici încep munții. Ne ascundem și o să născocim noi ceva ca să-i treacă pofta pentru totdeauna… S-o ștergem! — strigă, căci mașina, zărindu-i tocmai atunci, o porni spre ei, zdruncinând pământul.
Alergând din toate puterile, ajunseră în afara orașului. Mai goniră așa cam vreo milă, urmăriți de pașii tunători ai colosului, care nu-i slăbise o clipă. Deodată Clapauțius strigă:
— E albia unui pârâu secat, care duce până la stânci, la peșteri. Hai, mai repede, îndată va trebui să se oprească!…
Porniră deci în sus, împiedicându-se și bălăbănind din mâini să-și țină echilibrul, dar mașina se ținea mereu la aceeași distanță de ei. Luând-o pe albia pârâului secat, ajunseră la o trecătoare printre stânci și, zărind sus gura deschisă a peșterii, începură să se cațere repede spre ea, neluând în seamă pietrele care le fugeau de sub picioare. Uriașa despicătură în stâncă răspândea răcoare împrejur. Intrară iute, mai făcură câțiva pași, apoi se opriră.
— Bun, aici suntem în siguranță — zise Trurl, care-și recăpătase liniștea. Mă duc să văd unde s-a oprit…
— Bagă de seamă! — îl avertiză Clapauțius.
Trurl se apropie atent de gura peșterii, scoase capul afară și îndată se dădu înapoi, îngrozit.
— Vine încoace după noi! — strigă el.
— Liniștește-te, aici cu siguranță n-o să poată intra — zise cu oarecare îndoială în glas Clapauțius. Dar asta ce mai e? Parcă s-a întunecat… O — o…!
În clipa aceea o umbră uriașă acoperi cu totul petecul de cer vizibil prin gura peșterii: era pieptul de oțel, plin de nituri, al mașinii, care se lăsa ușor peste stâncă. În felul acesta peștera fu închisă ermetic pe dinafară.
— Suntem pierduți… șopti Trurl. Glasul îi tremura și mai mult, căci se lăsase un întuneric beznă.
— Mari idioți am mai fost! — strigă Clapauțius. Să ne băgăm noi în grota asta, pe care poate s-o baricadeze! Cum am putut face o asemenea prostie?
— Ce zici, ce are de gând să facă? — întrebă Trurl după o lungă tăcere.
— Cred că așteaptă să ieșim de aici; pentru asta nu e nevoie de cine știe ce inteligență.
Iar se așternu tăcere. Trurl o porni prin întuneric în vârful picioarelor, cu mâinile întinse, spre locul unde își închipuia că e gura peșterii. Pipăi întruna cu degetele peretele stâncii până ce ajunse la oțelul neted și cald, de parcă ar fi fost încins pe dinăuntru…
— Te simt, Trurl… se auzi glasul de fier al mașinii în spațiul acela închis. Trurl se dădu înapoi, se așeză pe o piatră lângă prietenul său. O vreme rămaseră nemișcați. Într-un târziu Clapauțius îi șopti:
— Să știi că n-avem nici o ieșire. Trebuie să cădem la o învoială cu mașina…
— Nici o speranță — zise Trurl. Încearcă totuși, poate că măcar ție o să-ți dea drumul teafăr…
— Nu, așa nu vreau! — îi spuse cu hotărâre Clapauțius și, apropiindu-se de gura nevăzută a peșterii, strigă:
— Ei, ne auzi?
— Vă aud — îi răspunse mașina.
— Ascultă, aș vrea să-ți cer scuze. Știi… Între noi a fost o mică neînțelegere, dar la drept vorbind e un fleac. Trurl n-a avut intenția să…
— Am să-l distrug pe Trurl! — răspunse mașina. Dar mai întâi să-mi răspundă la întrebarea cât fac doi și cu doi?
— A, o să-ți răspundă, și încă în așa fel, încât ai să fii mulțumită și o să te împaci fără îndoială cu noi. Nu-i așa, Trurl? — spuse cu aer împăciuitor Clapauțius.
— Mda, desigur…, îngână Trurl cu glas scăzut.