— Bine — zise mașina. Atunci cât fac doi și cu doi?
— Pa… adică șapte… răspunse Trurl și mai încet.
— Ha, ha! Nu patru deci, ci șapte, nu-i așa? — urlă mașina. Ei, vezi?
— Șapte, sigur că șapte, totdeauna doi și cu doi au făcut șapte! — întări cu înflăcărare Clapauțius. Ei, acum ne dai drumul? — adăugă el prudent.
— Nu. Trurl să mai spună încă o dată că îi pare rău și cât fac doi și cu doi…
— Dar dacă-ți spun, o să ne dai drumul? — întrebă Trurl.
— Nu știu. O să mă mai gândesc. Nu tu o să-mi pui condiții. Spune cât fac doi și cu doi.
— Dar o să ne dai drumul, nu-i așa? — rosti Trurl, în timp ce Clapauțius îl trăgea de mânecă, șoptindu-i la ureche:
— E o idioată, o idioată în toată regula, nu te certa cu ea, te implor!
— N-am să vă dau drumul dacă n-o să am chef — răspunse mașina. Dar tu oricum o să-mi spui cât fac doi și cu doi…
Trurl sări în sus ca turbat.
— Bine, am să-ți spun, am să-ți spun! — strigă el. Doi și doi fac patru, iar doi ori doi fac tot patru, de-ar fi să umbli cu capul în jos, de-ar fi să preschimbi toți munții ăștia în țărână, de-ar fi să înghiți toată marea și să bei tot cerul, ai auzit? Doi și doi fac patru!
— Trurl! Ai înnebunit! Ce tot spui? Doi și cu doi fac șapte, doamnă dragă! Șapte, mașinuță scumpă! Șapte! — strigă Clapauțius, încercând să-l întreacă în strigăte pe prietenul său.
— Nu-i adevărat! Fac patru! Numai patru, de la începutul până la sfârșitul lumii fac PATRU! — strigă Trurl cât îl ținea gura.
Deodată sub picioarele lor stâncile începură să freamăte.
Mașina se dădu înapoi de la gura peșterii, o lumină palidă o străbătu pe dinăuntru și deodată ea scoase un strigăt prelung:
— Nu-i adevărat! Șapte! Ai să recunoști tu când te-oi prinde!
— N-am să recunosc niciodată! — răspunse Trurl, de parcă i-ar fi fost de acum totuna. În aceeași clipă peste capetele lor se abătu o grindină de pietre, căci mașina începuse să izbească cu corpul ei de opt etaje în stânci, și blocuri uriașe se desprindeau din piatra masivă, rostogolindu-se la vale.
Tunetul acesta, împreună cu mirosul de fum de cremene și scânteile iscate de atingerea oțelului de stâncă umplu toată peștera. Și în mijlocul acestui zgomot infernal se auzea în răstimpuri glasul subțire al lui Trurl care striga întruna:
— Doi și cu doi fac patru! Patru!
Clapauțius încerca să-i astupe gura cu forța, dar, îmbrâncit de Trurl, tăcu și se așeză resemnat, cu capul în mâini. Mașina nu se potolise o clipă în eforturile ei diabolice și se părea că dintr-o clipă în alta tavanul peșterii se va prăvăli peste cei doi, strivindu-i și îngropându-i pentru vecie. Dar tocmai când își pierduseră orice speranță, când praful înecăcios umpluse tot spațiul, undeva se auzi un zgomot asurzitor, mai întâi ca un huruit puternic, apoi întreg văzduhul începu să urle, peretele negru, care acoperea intrarea în peșteră, dispăru ca spulberat de furtună în timp ce bucăți uriașe de stâncă se rostogoliră la vale. Ecoul acestui cataclism încă nu se potolise când cei doi prieteni ajunseră la ieșirea peșterii și, aplecându-se în afară, zăriră mașina, zăcând sfărâmată și strivită sub avalanșa de stânci, dintre care una o tăiase aproape în două, de-a lungul celor opt etaje ale ei. Coborâră încet printre dărâmăturile pline de praf ale stâncilor sfărâmate. Ca să ajungă la albia pârâului secat, trebuiră să treacă pe lângă mașina care zăcea acum nemișcată, ca un vas naufragiat, aruncat la mal. Fără să scoată un cuvânt, se opriră amândoi deodată lângă flancul ei de oțel. Mașina mai dădea încă semne de viață. Se auzea foarte slab cum ceva, înăuntru, se mai învârtea.
— Va să zică acesta e sfârșitul tău lipsit de glorie, iar doi și cu doi fac tot…, începu Trurl, dar în aceeași clipă mașina începu să fornăie imperceptibil și, cu ultimele puteri, bolborosi:
— ȘAPTE.
Apoi ceva scârțâi ușor în măruntaiele ei, niște pietre îi căzură de pe frunte și ea se stinse, prefăcându-se într-un morman de fiare vechi. Cei doi constructori se priviră unul pe altul, apoi, fără să-și spună un cuvânt, o porniră mai departe la vale, pe albia pârâului secat.
Marea chelfăneală
ODATĂ cineva bătu la ușa constructorului Clapauțius. Acesta crăpă puțin ușa, scoase capul afară și zări o mașină burtoasă, abia ținându-se pe patru picioare scurte.
— Cine ești și ce vrei? — o întrebă.
— Sunt Mașina de Îndeplinit Dorințele și m-a trimis in dar marele tău prieten și coleg, Trurl.
— În dar? — se miră Clapauțius, ale cărui sentimente față de Trurl erau destul de amestecate; mai ales nu-i plăcea faptul că mașina îl numise pe Trurl „marele tău coleg”. Ei, bine — hotărî el după o clipă de gândire — poți să intri.
Îi arătă un loc în colțul de lângă sobă și, fără să-i arate aparent vreo atenție, se întoarse la treburile sale. Tocmai construia o mașină pântecoasă, pe trei picioare. Era aproape gata. Îi mai rămânea doar s-o șlefuiască. După o vreme Mașina de Îndeplinit Dorințele zise:
— Îmi îngădui să-ți amintesc de prezența mea.
— Nu te-am uitat — spuse Clapauțius și-și văzu mai departe de lucru. După o clipă mașina îl întrebă iarăși:
— Pot să știu și eu ce faci?
— Ești Mașina de Îndeplinit Dorințele sau de Pus Întrebări? — zise Clapauțius și adăugă: Îmi trebuie niște vopsea albastră.
— Nu știu dacă am să găsesc chiar nuanța de care ai nevoie — răspunse mașina, scoțând prin clapa din pântece o cutie de vopsea. Clapauțius o deschise, înmuie în ea pensula fără să scoată o vorbă și se apucă de vopsit. Până seara îi mai ceru șmirghel, carborund, niște burghiuri, vopsea albă, niște șuruburi mici, și de fiecare dată mașina îi dădea imediat ceea ce dorise. Spre seară acoperi aparatul construit cu o bucată de pânză, îmbucă ceva, se așeză în fața mașinii pe un scăunel și-i zise:
— Ia să vedem la ce te pricepi. Spui că știi să faci orice?
— Chiar orice nu, dar știu foarte multe — răspunse cu modestie mașina. Ești mulțumit de vopsele, șuruburi și burghiuri?
— A, da, desigur — răspunse Clapauțius. Dar acum am să-ți cer un lucru și mai greu. Dacă n-ai să-l poți face, am să te trimit înapoi la stăpânul tău cu mulțumirile și referințele de rigoare.
— Și ce anume îmi ceri să fac? — întrebă mașina, lăsându-se de pe un picior pe altul.
— Chiar pe Trurl — o lămuri Clapauțius. Vreau să-mi faci un Trurl aidoma celui adevărat. Să nu se deosebească cu nimic unul de altul!
Mașina bombăni ceva, bâzâi, fornăi, apoi spuse:
— Bine, am să-ți fac un Trurl, dar bagă de seamă, poartă-te frumos cu el, fiindcă e un mare constructor!
— A, se înțelege, poți fi liniștită — răspunse Clapauțius. Ei, unde-i, ia să-l văd!
— Cum? Vrei așa pe loc? Doar nu e lucru ușor — zise mașina. Asta durează nițeluș. Trurlii nu sunt nici șuruburi, nici vopsele!
Și totuși, neînchipuit de repede, începu să sune, să șuiere, în pântece i se deschise o ușiță măricică și din străfundul întunecos ieși Trurl. Clapauțius se ridică în picioare, îl înconjură din toate părțile, se uită bine la el, îl pipăi, îl ciocăni, dar nu mai încăpea nici o îndoială, avea înaintea lui un Trurl care semăna cu originalul ca două picături de apă. Trurl care ieșise din burta mașinii mijea ochii, căci îl supăra lumina, dar în afară de asta se comporta absolut normal.