— Cum așa? Va să zică, pentru faptul că am reușit să-l întrec în șiretenie, trăgându-i câteva sute de lovituri, încât a trebuit să fugă cu coada între picioare din pivnița mea și să se cârpească acasă cum a putut, pentru toate astea are acum parte de onoruri. Și, ca și când asta ar fi prea puțin, regele îl mai și decorează? O, lume! O, lume.!…
Și, cătrănit la culme, se întoarse acasă, încuindu-se cu șapte lacăte. Construise și el o Mașină De Îndeplinit Dorințele, la fel ca Trurl, numai că celălalt o terminase mai devreme.
CELE ȘAPTE EXPEDIȚII ALE LUI TRURL ȘI CLAPAUȚIUS
Expediția întâi sau capcana lui Garganțian
PE VREMEA CÂND Cosmosul nu era atât de haotic ca astăzi și toate stelele erau așezate în ordine, încât le puteai număra ușor de la stânga la dreapta sau de sus în jos — cele mai mari și mai albastre se roteau împreună, iar cele mai mici și mai gălbuii, ca niște corpuri de categoria a doua ce erau, fiind împinse mai spre margini — pe vremea când în tot spațiul nu găseai nici urmă de praf, de pulbere sau rămășițe ale nebuloaselor, în acele timpuri bune de demult, domnea obiceiul ca meșterii constructori care aveau Diploma Omnipotenței Perpetue cu distincție să pornească din când în când în lungi călătorii pentru a da popoarelor îndepărtate sfaturi bune și ajutor. Potrivit acestei tradiții, Trurl și Clapauțius, care se pricepeau atât de bine să aprindă și să stingă stele de parcă ar fi dezghiocat nuci, porniră și ei într-o asemenea expediție. Când lungimea abisului parcurs șterse din mintea lor ultima amintire a cerului natal, zăriră în fața lor o planetă, nici prea mare, nici prea mică, ci tocmai potrivită, ca un singur continent. Pe la mijlocul lui trecea o linie roșie. La stânga ei totul era galben, iar la dreapta, totul trandafiriu. Înțeleseră că se aflau în fața a două țări vecine și hotărâră să se sfătuiască înainte de coborâre.
— Câtă vreme aici sunt două țări — zise Trurl — ar fi drept ca tu să te duci într-una, iar eu în cealaltă. În felul acesta nici unul din noi nu va fi nedreptățit.
— Bine — răspunse Clapauțius — dar ce-o să se întâmple dacă o să ne ceară mijloace de luptă? Se mai întâmplă.
— Adevărat, ar putea să ne ceară arme, ba chiar vreo armă deosebită — își dădu cu presupusul Trurl. Eu zic să refuzăm categoric.
— Și dacă or să insiste? Dacă ne vor forța? — replică Clapauțius. Și asta se poate întâmpla.
— Să vedem cum stau lucrurile — spuse Trurl și dădu drumul la radio. Îndată se auzi o muzică veselă, militărească.
— Am o idee — zise Clapauțius, închizând radioul. Putem să folosim rețeta lui Garganțian. Ei, ce zici?
— A, rețeta lui Garganțian! — strigă Trurl. N-am auzit ca cineva s-o fi folosit vreodată. Dar am putea face noi începutul. De ce nu?
— Amândoi suntem gata s-o folosim. Buuun — îl lămuri Clapauțius. Dar să știi că trebuie negreșit s-o aplicăm amândoi în același timp, altfel totul se va sfârși cât se poate de prost.
— Ei, asta-i un fleac — zise Trurl. Scoase de la subsuoară o cutiuță de aur și o deschise. Înăuntru, rânduite frumos pe catifea, se aflau două bile mici, albe. Ia tu una, iar mie îmi rămâne cealaltă — adăugă Trurl. În fiecare seară te uiți la bila ta; dacă se va colora în roz, înseamnă că eu am folosit rețeta. Atunci vei face și tu la fel.
— Deci ne-am înțeles — zise Clapauțius, ascunzând bila. Apoi coborâră, se îmbrățișară și porniră fiecare în altă parte.
În țara unde nimerise Trurl, domnea regele Monstricus. Era un militarist înnăscut, iar pe deasupra un cărpănos cosmic desăvârșit. Pentru refacerea finanțelor, desființase toate pedepsele, cu excepția celei capitale. Preocuparea lui favorită era lichidarea tuturor funcțiilor inutile, și, de când anulase funcția de călău, fiecare condamnat trebuia să se decapiteze singur sau, prin excepționala grație regală, cu ajutorul rudelor apropiate. Ocrotea numai artele care nu cereau cheltuieli, cum ar fi recitările în cor, de asemenea jocul de șah și instrucția militară. Monstricus aprecia foarte mult arta militară, căci un război câștigat aducea venituri însemnate; pe de altă parte, pentru război te poți pregăti foarte bine în timp de pace, de aceea regele susținea și pacea, deși cu măsură. Cea mai de seamă reformă a lui Monstricus era instituționalizarea trădării de țară. Regele vecin îi trimitea mereu spioni pe cap. Monarhul înființă atunci funcția de Vânzător vel Trădător al Coroanei și prin intermediul unor funcționari din subordinea lui transmitea, pentru sume mari, secrete de stat agenților dușmani. Dar aceștia cumpărau de obicei secrete învechite, pentru că erau mai ieftine, deoarece și ei trebuiau să dea socoteală în fața ministrului lor de finanțe de cheltuielile făcute.
Supușii lui Monstricus erau modești, se trezeau devreme și se duceau la culcare târziu, fiindcă munceau foarte mult. Încropeau coșuri pentru tranșee, fașine, arme și mai ales denunțuri. Pentru că țara să nu se ducă de râpă din pricina denunțurilor — un asemenea caz s-a petrecut cu multe sute de ani în urmă, pe vremea lui Uriașus Sutochilă — cine se ocupa de denunțuri trebuia să plătească un impozit special, de lux. În felul acesta denunțurile rămâneau la limita normală.
Ajungând la curtea lui Monstricus, Trurl se puse în slujba lui. Dar regele, cum lesne ne putem închipui, îi ceru să-i fabrice arme de foc puternice. Trurl ceru trei zile de gândire, iar când se întoarse la domiciliul care-i fusese pus la dispoziție, scoase bila din cutia aurie. Era albă, dar pe când se uita la ea, începu să se rumenească ușor. „Oho — își zise — trebuie să facem apel la Garganțian!” și imediat începu să cerceteze însemnările secrete.
În vremea asta Clapauțius ajunsese în cealaltă țară, unde domnea puternicul rege Megericus. Acolo era cu totul altfel decât în Monstriția. Și monarhul de aici organiza marșuri războinice, și el cheltuia mult cu înarmarea, da o făcea într-un mod elegant, deoarece era un om cu vederi liberale, iar sensibilitatea lui artistică nu avea egal. Acestui rege îi plăceau uniformele, fireturile de aur, galoanele, ciucurașii, epoleții, portierele cu clopoței. Era într-adevăr foarte sensibiclass="underline" ori de câte ori lansa la apă un nou cuirasat, tremura de emoție. Nu se uita la bani când era vorba de pictura batalistă, plătind gras, din motive patriotice, după numărul dușmanilor uciși, așa că în nenumăratele fresce panoramice din cuprinsul împărăției nu se vedeau decât mormanele de cadavre ale soldaților dușmani. În viața de toate zilele se comporta ca un autocrat luminat, îmbinând cruzimea cu generozitatea. La fiecare aniversare a urcării sale pe tron instituia noi reforme. O dată poruncise să fie zugrăvite în verde toate ghilotinele, altă dată — să fie unse ca să nu scârție. Pe urmă, să fie aurite toate paloșele călăilor, fără a uita să ordone ascuțirea lor cu grijă, din motive umanitare. Era generos din fire, dar nu admitea nici risipa. De aceea printr-un decret special a normat toate roțile, țepile, șuruburile, cercurile și cătușele. Execuțiile trădătorilor, de altfel rare, se desfășurau cu multă pompă, în sunete de trâmbițe, cu preot și împărtășanie, cu ciucurași și pompoane. Regele acela luminat mai avea și o teorie pe care o aplicase în practică: teoria fericirii generale. Doar se știe că omul nu râde pentru că e vesel, ci este vesel pentru că râde. Când se spunea că totul e minunat, îndată apare și buna dispoziție. Supușii lui Megericus erau obligați, firește, pentru binele — lor propriu, să repete în gura mare că o duc nemaipomenit de bine, iar vechea formulă de salut, „Bună ziua”, nu prea clară, regele o schimbă într-una mai folositoare; „Ce bine e!”; copiii până la paisprezece ani aveau voie să spună „Hu-ha!”, iar vârstnicii, „Bine mai e”.