Megericus tare se mai bucura văzând cum se însuflețește poporul, când, trecând pe străzi în caleașca de forma unui cuirasat, vedea mulțimile aclamându-l. El le răspundea, făcându-le cu mâna, iar oamenii îi strigau în cor: „Hu-ha I”, „Ce bine e!” și „Minunat!” De altfel, era democrat din fire. Îi plăcea foarte mult să poarte scurte discuții grave cu vechi prieteni, cu care cândva mâncase din același blid, asculta cu lăcomie istorioare de război, povestite pe la popasuri, și se întâmpla ca, primind în audiență vreun demnitar străin, lovindu-se, nici una, nici alta, cu buzduganul în genunchi, să strige: „Trăiască ai noștri!” sau „Țintuiți-mi cuirasatul!”, sau „Trăsni-m-ar ghiulelele!”. Prețuia cel mai mult bărbăția și vitejia, murea după piroști soldățești stropite cu rachiu și pesmeciori direct din chesoane. Mitralierele le diviniza pur și simplu. Când era trist, ordona regimentelor să defileze prin fața lui, cântând: „Armata ghintuită”, „Adio viață de civil!”, „Sună goarna, stai pe loc!” sau „Repede mundir, caschetă, și arma la baionetă”, un vechi cântec imperial. Poruncise ca atunci când va muri, vechea gardă să-i cânte la mormânt cântecul lui îndrăgit „Ai ruginit, bătrân robot!”
Clapauțius n-a ajuns ușor la curtea marelui rege. În prima localitate în care nimerise, ciocănise la câteva uși, dar nimeni nu i-a deschis. Într-un târziu zări pe o stradă, cu totul pustie, un copilaș care veni drept spre el și-l întrebă cu glas subțireclass="underline"
— Cumpărați, domnule? Vând ieftin.
— Poate că da, dar ce? — întrebă mirat Clapauțius.
— Un seclețel de stat — răspunse băiețelul, scoțând de sub poalele cămășuței capătul unui plan de mobilizare. Clapauțius holbă ochii și spuse:
— Nu, puștiule n-am nevoie de asta. Nu știi pe unde locuiește primarul orașului?
— Da’ la țe vă tlebuie plimalu’? — întrebă copilul.
— Ei, am o vorbă cu el.
— În palticulal.
— Poate fi și în particular.
— Atunci vă tlebuie un agent? Pentru asta tăticul meu v-al plinde bine. E sigul și deloc scump.
— Hai, du-mă la tatăl tău — îi zise Clapauțius, văzând că nu poate pune capăt discuției. Puștiul îl duse la una dintre case; înăuntru, la lumina lămpii, deși era în plină zi, stătea întreaga familie — bunicul pe un balansoar, bunica împletind niște ciorapi și copiii lor, de acum oameni mari, fiecare ocupat cu treburile casei. Văzându-l pe Clapauțius, se ridicară și se aruncară asupra lui; andrelele nu erau altceva decât niște cătușe mascate, lampa microfon, iar bunica șeful poliției locale.
„Se vede că e o neînțelegere la mijloc” — își zise Clapauțius, după ce fu păruit zdravăn și aruncat în închisoare. Așteptă răbdător o noapte întreagă, fiindcă și așa n-avea ce face. Apoi lumina zilei începu să arginteze păienjenișul de pe pereții celulei, resturile ruginite ale foștilor deținuți, și, după o vreme, fu chemat la interogatoriu. Așa află că întregul cartier, casele și copilul, totul fusese o cursă: în felul acesta erau trași pe sfoară agenții dușmani. Clapauțius nu era amenințat să aibă vreun proces, căci procedura era scurtă. Pentru încercarea de a intra în contact cu tatăl denunțător îl aștepta ghilotinarea de gradul trei, mai ales că administrația locală cheltuise în acel an bugetar toate fondurile pentru coruperea spionilor dușmani, iar Clapauțius, în ciuda insistențelor repetate, nu voise să cumpere nici un secret de stat pentru a echilibra bugetul. În afară de asta, mai era suspect și pentru faptul că nu avea o sumă mai importantă de bani asupra sa, Clapauțius o ținea întruna că e nevinovat, dar ofițerul care-i lua interogatoriul nu-i dădea deloc crezare. De altfel, chiar dacă ar fi vrut, eliberarea deținutului nu era de competența lui. După ce fu supus unor torturi, mai mult din zel funcționăresc decât din necesitate reală, începură să se poarte neașteptat de frumos cu el. După o săptămână, spălat și ferchezuit, fu trimis în capitală, unde, instruit asupra etichetei de la curte, avu cinstea să fie primit în audiență personală de către rege. Primi și o trâmbiță, deoarece fiecare cetățean trebuia să-și anunțe intrarea și ieșirea dintr-o instituție de stat prin sunet de trâmbiță, iar servilismul era impus până acolo, încât oamenii nici nu începeau ziua de lucru decât o dată cu trâmbița, care era pentru ei mai importantă decât răsăritul soarelui.
Megericus îi ceru, bineînțeles, lui Clapauțius o nouă armă, și acesta promise să-i îndeplinească dorința. Îl asigura că visul lui este să revoluționeze din temelii acțiunile militare.
— Care armată este de neînvins? — întrebă el mai întâi. Cea care are comandanți mai buni și soldați mai disciplinați. Comandantul ordonă iar soldatul se supune; primul trebuie să fie, deci, înțelept, iar al doilea disciplinat. Dar înțelepciunea minții, fie ea chiar și militară, are anumite granițe firești. Pe de altă parte, chiar un comandant genial poate da peste altul la fel de genial, în tabăra vrăjmașului, poate cădea pe câmpul de luptă, lăsându-și regimentul orfan, ba și mai rău, obișnuit să gândească, poate să-și îndrepte gândul către puterea supremă de stat. Oare turma asta de comandanți ruginiți în lupte, cu tâmplele încărunțite de atâta gândire tactică și strategică nu poate deveni într-o zi atât de primejdioasă, încât să-i vină pofta de a acapara tronul? Oare nu destule împărății au căzut din pricina asta? După cum se vede, comandanții sunt numai un rău necesar; tot secretul e ca această necesitate să fie lichidată. Mai departe. Disciplina armatei constă în îndeplinirea exactă a ordinelor. O armată ideală, potrivit regulamentului, este aceea care din mii de piepturi și gânduri face un singur piept, un singur gând și o singură voință. Pentru asta e nevoie de întreaga disciplină militară, de manevre și de exerciții. Un țel imposibil de atins pare a fi armata în stare să acționeze ca un singur om, ea însăși fiind creatorul și realizatorul planurilor strategice. Cine poate fi întruchiparea unui asemenea ideal? Numai individul, căci de nimeni nu asculți cu atâta plăcere ca de tine însuți și nimeni nu îndeplinește cu mai mult zel un ordin decât acela care și l-a dat singur. În plus, individul nu se poate dispersa, nu-și poate refuza ascultarea și nici nu poate murmura împotriva lui însuși. Secretul e ca acest devotament, această dragoste de sine pe care o prezintă individul să fie transformată într-o însușire a miilor de soldați. Cum s-o faci?