În acest loc al pledoariei, Clapauțius începu să explice pe larg regelui, care era numai urechi, ideile de-a dreptul geniale ale maestrului Garganțian.
— Fiecărui recrut — zise el — i se montează în față un ștecher, iar în spate o priză. La ordinuclass="underline" „Faceți legătura!”, ștecherele sar în prize și, acolo unde până nu de mult se găsea o ceată oarecare de civili, apare un regiment de armată regulată. Când mințile acestor soldați, ocupate până atunci cu tot felul de fleacuri extramilitare, se vor contopi într-o unitate de spirit militară, nu numai că apare automat disciplina, evidentă prin faptul că întreaga armată execută același lucru — fiindcă în milioane de corpuri există acum un singur spirit — ci totodată apare și înțelepciunea. Iar înțelepciunea aceasta este direct proporțională cu numărul. Plutonul posedă un spirit de subofițer, compania este înțeleaptă ca un căpitan, batalionul are capul unui colonel cu diplomă, iar divizia, fie ea și de rezerviști, face cât toți strategii laolaltă. În acest mod se poate ajunge la formații de-a dreptul uluitor de geniale. Ordinele date nu pot să nu fie îndeplinite, fiindcă cine e acela care nu ascultă de el însuși? Așa se poate pune capăt capriciilor și nestatorniciei indivizilor, dependente de aptitudinile întâmplătoare ale comandanților, se pune capăt invidiilor reciproce, dușmăniilor și conflictelor. Regimentele, odată unite, nu mai trebuie despărțite, fiindcă aceasta nu s-ar putea face fără să se ajungă la dezordine. O armată fără comandanți, care-și comandă singură, iată ideea mea! — își încheie Clapauțius cuvântarea, care făcuse o impresie deosebită asupra regelui.
— Poți să te duci acasă — îi zise, în sfârșit, regele — iar eu am să mă sfătuiesc cu statul meu major…
— O, să nu faci asta, Maiestate! — zise vicleanul Clapauțius, prefăcându-se a fi foarte neliniștit. La fel a făcut și împăratul Turbuleon, iar comandanții lui, ca să-și apere privilegiile și funcțiile, au respins proiectul. Din pricina asta, vecinul lui Turbuleon, regele Emalius, a năvălit cu armata lui, alcătuită după acest sistem, în țara lui Turbuleon și a făcut-o, deși avea de opt ori mai puțini oameni, una cu pământul!
Spunând acestea, se îndreptă spre apartamentul care-i fusese pus la dispoziție și cercetă bila. Era acum roșie ca sfecla. Deduse că și Trurl acționează cam în același chip la curtea regelui Monstricus. Apoi regele îi ceru lui Clapauțius să restructureze un pluton de infanterie după ideile pe care le-a expus. Infanteriștii se uniră sufletește, începură să strige „La luptă, pe ei!” — și, coborând în fugă de pe deal, năvăliră asupra a trei escadroane de cuirasieri regali, înarmați până în dinți și comandați de șapte profesori de la Academia Comandamentului General, făcându-i una cu pământul. Tare se mai necăjiră mareșalii, generalii și amiralii pe care regele îi scoase de îndată la pensie. Convins acum de eficacitatea excepționalei invenții, regele îi ceru lui Clapauțius să o aplice în toată oștirea.
Armurăriile regelui începură să fabrice zi și noapte vagoane de ștechere și prize, care fură instalate unde trebuie, prin toate cazărmile. Clapauțius umbla prin garnizoane în inspecție, primind de la rege o mulțime de decorații. La rândul său, Trurl făcea la fel în țara lui Monstricus, deși a trebuit, datorită caliciei acestui monarh, să se mulțumească doar cu titlul de Mare Trădător al Patriei. Ambele state au început să facă pregătiri de război. În febra mobilizării se pregăteau, concomitent, arme convenționale ca și nucleare, lustruindu-se din zori și până în noapte tunurile ca și atomii, pentru a străluci conform regulamentului. Cei doi constructori, care nu prea mai aveau acum de lucru, începură să-și strângă în taină catrafusele, spre a se întâlni, când va sosi momentul, la locul cuvenit, lângă nava lăsată în pădure.
În vremea asta, prin cazărmi, mai ales printre infanteriști, se petreceau tot felul de lucruri ciudate. Companiile nu mai aveau nevoie să învețe exercițiile, nici operațiile aritmetice, ca să-și cunoască numărul. Era o plăcere să te uiți cum mărșăluiau aceste detașamente, cum se întorceau „la stânga” și cum luau poziția de „drepți”. După instrucție, compania începea să tăifăsuiască. Prin ferestrele deschise ale barăcilor din cazărmi se auzeau discuții aprinse despre noțiunea de adevăr coerent, despre judecățile analitice și sintetice apriori sau despre existență ca atare, căci până acolo ajunsese înțelepciunea colectivă. Își făuriră și baze filozofice, iar un batalion de geniști ajunse la solipsism total, declarând3 că în afară de el nimic nu mai există în realitate. Întrucât, până la urmă, din discuții reieșea că nu există nici monarhi, nici dușmani, batalionul se dezmembră pe tăcute și se împărți în detașamente, adoptând pozițiile unui realism epistemologic. Cam în același timp, în țara lui Monstricus a șasea divizie de desant a trecut de la exerciții militare la exerciții mistice și, căzând în contemplație, era cât pe ce să se înece într-un râu. Nu se știe prea bine cum s-au desfășurat lucrurile cu adevărat. E destul să arătăm că atunci când s-a declarat războiul și regimentele, zornăindu-și armurile, începură să se îndrepte din ambele tabere către graniță, legea maestrului Garganțian a acționat cu o precizie uimitoare. Când diferitele formații începură să se unească, proporțional crescu și sensibilitatea estetică. Ea ajunsese la maximum în cadrul diviziei, coloanele acesteia risipindu-se repede în toate părțile, alergând după câte un prăpădit de fluturaș, iar când corpul motorizat „Uriașus” se apropie de o fortăreață dușmană, pe care trebuia s-o ia cu asalt, planul de atac, elaborat în cursul nopții, s-a dovedit a fi un remarcabil tablou al acestei fortărețe, pe deasupra pictat în spirit abstracționist, cu totul contrar tradițiilor militare. La nivelul corpurilor de artilerie se isca, de regulă, cea mai grea problemă filozofică, și, din zăpăceală, proprie ființelor geniale, aceste mari unități își lăsau unde se nimerea fie armele, fie echipamentul greu, ori uitau cu totul că de fapt merg la război. În ceea ce privește celelalte armate, ele erau chinuite de numeroase complexe, așa cum se întâmplă de obicei cu personalitățile deosebit de înzestrate, încât a trebuit să i se adauge fiecăreia o brigadă specială psihanalitică, care efectua în timpul marșurilor tratamentele corespunzătoare.
Între timp, în sunete necontenite de fanfară, amândouă armatele ocupară treptat poziții de luptă. Șase regimente de infanterie de asalt, unindu-se cu o brigadă de obuziere și un batalion de rezervă, elaborară, când li se mai adăugă și un pluton de execuție, „Sonetul Secretului Existenței”, și asta în timpul marșului de noapte spre poziții. De ambele părți se produse învălmășeală; corpul optzeci de marlabarzi striga cât îl ținea gura că trebuie neapărat să se stabilească definiția noțiunii de dușman, care până acum se dovedise a fi plină de contradicții logice, ba, poate, chiar cu totul lipsită de sens.
Detașamentele de parașutiști se străduiau să algoritmizeze satele de primprejur. Formațiile fierbeau, așa că amândoi regii începură să-și trimită aghiotanții și curierii speciali să facă ordine în rândurile luptătorilor. Dar fiecare dintre ei, cum ajungea la corpul de armată, să vadă din ce pricină s-a iscat neorânduiala, îndată se contopea sufletește cu sufletul respectivului corp, încât regii rămaseră fără aghiotanți. Conștiința se dovedi a fi o capcană strașnică, în care puteai să intri, dar din care era imposibil să ieși. Sub ochii lui Monstricus însuși vărul lui, Marele Duce Derbulion, vrând să încurajeze oștirea, se apropie de linii, dar cum făcu contactul se și contopi sufletește cu armata și nu se mai zări deloc.