— Acum ceva cu G! Un catren despre o ființă care a fost totodată mașină gânditoare și negânditoare, impulsivă și crudă, care a avut șaisprezece iubite, aripi, patru cufere pictate, și în fiecare cufăr câte o mie de taleri de aur cu chipul împăratului Barbă-ncâlcită, care avea două palate și care a dus o viață de ucigaș de…
— Ghebosul Grig Generatorul, gârbovindu-și grumazul, ghiorăi grețos… Începu mașina, dar Trurl sări la pupitru, apăsă pe întrerupător și, acoperindu-l cu propriul corp, strigă, aproape sufocat:
— Gata cu toate prostiile astea! N-am să admit să se prăpădească un asemenea talent! Ori comanzi niște versuri ca lumea, ori s-a terminat!
— Da’ ce, astea nu-s versuri ca lumea? — începu Clapauțius.
— Nu! Astea-s niște jocuri, rebusuri! N-am construit mașina pentru niște idioate de cuvinte încrucișate! Ăsta-i un meșteșug ordinar, și nu Marea Artă! Te rog să-i dai o temă, poate să fie cât de grea…
Clapauțius rămase multă vreme pe gânduri, se încruntă și la urmă spuse:
— Bine. Atunci să fie ceva despre dragoste și moarte, dar totul să fie exprimat în limbajul matematicilor superioare, mai ales al algebrei tensorilor. Poate fi chiar topologia și analiza superioară. Și pe deasupra, să fie destul de îndrăzneț din punct de vedere erotic, chiar cu anumite îndrăzneli și în sfere cibernetice.
— Ai înnebunit, se vede. Despre dragoste în spirit matematic? Nu, te-ai scrântit de-a binelea — începu Trurl. Dar amuți, o dată cu Clapauțius, căci Electrobardul se porni să recite:
Și cu aceasta turnirul poetic se încheie, Clapauțius se întoarse îndată acasă, spunând că o să se întoarcă cu noi teme, dar nu se mai arătă, de teamă că, fără să vrea, o să-i ofere lui Trurl încă un motiv de laudă. Acesta, în schimb, declară că Clapauțius a fugit, neputându-și ascunde puternica emoție. La care, Clapauțius ripostă, spunând că de când la construit pe Electrobard, Trurl și-a luat-o în cap de-a binelea.
După puțină vreme vestea despre bardul electric ajunse la adevărații, adică la obișnuiții poeți. Jigniți de moarte, hotărâră să ignore mașina. Dar se găsiră câțiva care, prea curioși, se furișară să vadă cum arată Electrobardul. Trurl îi primi politicos, în hala plină de hârtii scrise, fiindcă bardul scria întruna zi și noapte. Poeții erau avangardiști, în schimb Electrobardul compunea în stil clasic, fiindcă Trurl, pricepându-se prea puțin la poezie, își bazase programele „inspiratoare” pe operele clasicilor. Oaspeții începură să-și bată joc de Electrobard, încât acestuia mai că nu-i plesniră tuburile catodice, și se îndepărtară triumfători. Dar mașina poseda un sistem de autoprogramare, adică un circuit special de amplificare ambițională cu siguranțe de șase kiloamperi, așa că în scurt timp totul se schimbă din temelii. Versurile ei deveniră întunecate, echivoce, magice și emoționante, complet neinteligibile. Și astfel, când veni al doilea grup de poeți, ca s-o ironizeze și s-o ia peste picior, mașina le răspunse cu o improvizație atât de modernă, că li se opri răsuflarea, iar a doua poezie provocă o serioasă criză unuia dintre creatorii din generația vârstnică, posesor a două Premii și al unui monument în parcul orașului. De atunci nici un poet nu se mai putu abține de a nu îl provoca pe Electrobard la un turnir liric. Și veneau din toate părțile, cărând după ei saci plini de manuscrise. Electrobardul îl lăsa pe musafir să recite, apoi prindea îndată algoritmul poeziei lui și, bazându-se pe el, îi răspundea cu versuri în același spirit, dar de două sute douăzeci până la trei sute patruzeci și șapte de ori mai bune.
Curând ajunse la o asemenea îndemânare, încât, cu un sonet, două, făcea praf pe cel mai vestit poet. Și asta nu era bine, pentru că se dovedi că dintre toți ieșeau basma curată doar grafomanii, care nu disting versurile bune de cele rele. Aceștia se întorceau deci nepedepsiți, doar unul și-a frânt piciorul, împiedicându-se la ieșire de un mare poem epic al lui Electrobard, un poem cu totul nou, care începea cam așa:
În schimb, pe adevărații poeți, Electrobardul îi decima, deși indirect, pentru că nu le făcea nici un rău. Cu toate astea, un liric venerabil, apoi doi avangardiști se sinuciseră, sărind din vârful unei stânci care, printr-o fatală coincidență, se afla tocmai pe drumul care lega reședința lui Trurl de stația de cale ferată.
Poeții convocară îndată nenumărate adunări de protest și cerură ca mașina să fie sigilată. Dar în afară de ei nimeni nu luă în seamă cele întâmplate. Ce-i drept, redacțiile gazetelor se bucurau chiar, deoarece, Electrobardul, scriind sub câteva mii de pseudonime în același timp, avea mereu gata poeme de dimensiuni diferite pentru orice ocazie, iar această poezie ocazională era astfel scrisă încât cetățenii își smulgeau gazetele din mâini și pe străzi puteai vedea numai chipuri strălucind de satisfacție, zâmbete distrate sau se auzeau oftaturi ușoare. Versurile Electrobardului erau cunoscute de toți. Văzduhul se cutremura de rimele lui superbe, iar naturile mai sensibile, cucerite de metaforele sau asonantele special construite, mai că na leșinau uneori. Dar gigantul inspirației poetice era pregătit și pentru asemenea situații, deoarece îndată producea un număr corespunzător de sonete dezmeticitoare.