Cu vorba asta, însă, îi supără și mai mult.
— Străine sălbatic! — strigară ei. Ce poate să însemne pierderea câtorva mii pentru Numeroșii pe care nimeni nu-i poate număra! Ceea ce nu se poate sesiza nu poate fi în genere socotit ca o pagubă; ți-am arătat numai cât de puternici suntem când pășim, când suflăm sau când ne așezăm, darămite dacă ne vom pune pe fapte și mai mari!
— Așa e — zise Trurl — să nu credeți că modul vostru de a gândi a rămas de neînțeles pentru mine. Se știe doar că ceea ce e mai mare și mai numeros trezește un respect general. Așa, de pildă, gazul rânced, abia târându-se pe fundul unui butoi vechi, nu atrage respectul nimănui, dar e destul să fie cât pentru o Nebuloasă Galactică și cu toții sunt cuprinși îndată de mirare și admirație. Și doar este același gaz rânced, cât se poate de obișnuit, numai că într-o cantitate mare.
— Ceea ce spui nu ne place deloc! — strigară ei. Nu prea ne arde să auzim de gazul acela rânced!
Trurl se uită în jur, doar o zări vreun polițist, dar aglomerația era așa de mare, că nici unul nu se putuse apropia.
— Dragi Numeroși — zise el — dați-mi voie să mă depărtez de țara voastră, pentru că nu împărtășesc credința voastră în măreția cantității, dacă în spatele numărului nu se află nimic în afară de număr.
Atunci ei, uitându-se unul la altul, își atinseră vârfurile degetelor, fapt care a provocat o atât de puternică mișcare, că forța rezultată l-a aruncat pe Trurl în atmosferă; dându-se de-a berbeleacul, zbură atât de mult timp încât până la urmă căzu drept în picioare și se pomeni în grădina palatului regal. Tocmai se apropia de el Mandrilion cel Mare, stăpânul Numeroșilor; observase de la o vreme zborul și căderea lui Trurl, iar acum îi zise:
— Străine, după câte am auzit, n-ai arătat cinstirea cuvenită norodului meu incalculabil. Pun asta pe seama întunecimii tale cerebrale. Totuși neînțelegând lucrurile superioare, dovedești în schimb o oarecare îndemânare în privința celor inferioare, ceea ce-mi convine de minune, pentru că am nevoie de un Sfetnic Perfect, iar tu o să mi-l meșterești!
— Dar ce trebuie să știe acest Sfetnic, și ce primesc eu dacă ți-l construiesc? — întrebă Trurl, scuturându-se de praf și noroi.
— Trebuie să știe de toate: să răspundă la orice întrebare, să rezolve orice problemă, să dea cele mai bune sfaturi, într-un cuvânt, să-și pună marea sa istețime în slujba mea. Dacă ai să mi-l meșterești, o să-ți dau o sută sau două sute de mii dintre supușii mei; dacă o să fie o mie sau două mai mult, nu contează.
— Mi se pare că o cantitate nemăsurată de ființe inteligente este deosebit de periculoasă, căci se aseamănă nisipului; și îi vine mai ușor regelui ăstuia să se despartă de o grămadă din supușii lui, decât mie să mă despart de vechile mele încălțări! — își zise Trurl.
Apoi, adăugă cu voce tare:
— Stăpâne, casa mea e mică și nu știu ce-aș putea face cu sutele de mii de sclavi.
— Dragul meu străin, am specialiști în stare să te lămurească; de pe urma acestor roiuri de sclavi poți avea nenumărate foloase. Poți să-i îmbraci în veșminte de diferite culori, ca să-i așezi într-o piață mare, formând un mozaic sau cuvinte vii, cu înțelesuri, în funcție de împrejurări; poți să-i legi într-un mănunchi și să-i arunci cât colo; din vreo cinci mii ca ei poți face un cap de ciocan, iar din alți trei mii mânerul, ca să poți sfărâma o stâncă sau să defrișezi o pădure; poți să împletești din ei frânghii, să faci liane sau ghirlande; cei care sunt ultimii, atârnând pe marginea prăpastiei, aduc bucurie în inimă și fac plăcere ochiului prin mișcările lor caraghioase, prin zvârcolirile și țipetele lor. Și dacă înșiri vreo zece mii de sclave tinere, punându-le să stea într-un picior, și le ceri să facă opturi cu mâna dreaptă, iar cu stânga să pocnească din degete, apoi să știi că ți-ar fi greu să te desparți de un asemenea spectacol, ți-o spun din experiență!
— Maiestate! — obiectă Trurl. Ca să distrug păduri și stânci am la dispoziție mașini, cât privește mozaicurile și cuvintele, nu obișnuiesc să le creez din corpurile unor ființe care ar vrea, poate, să se ocupe de altceva.
— Ești cam îndrăzneț — îi zise regele — ia spune-mi, cât vrei pentru Sfetnic?
— O sută de saci de aur, Maiestate!
Lui Mandrilion nu-i prea veni la socoteală, dar un gând viclean îi încolți în minte; păstrându-l pentru el, îi zise lui Trurclass="underline"
— Bine, fie cum ai spus.
— Mă voi strădui să vă satisfac dorința, Maiestatea Voastră — răspunse Trurl și se duse în turnul palatului pe care Mandrilion i-l destinase ca atelier. Îndată începu să se audă de acolo cum suflă în burdufuri, cum bate cu ciocanul, cum pilește cu rașpelul. Regele își trimise spionii să vadă ce face, dar aceștia se întoarseră plini de mirare, pentru că Trurl nu construia nici un fel de Sfetnic, ci tot felul de fierării, de lacătării și de electricării, pe urmă s-a așezat la masă, a întins o fâșie mare de hârtie, a făcut în ea tot felul de găurele cu un cui, alcătuind astfel programul exact al Sfetnicului. Mulțumit de ceea ce făcuse, s-a dus la plimbare, în timp ce mașinile au lucrat în turn până noaptea târziu. Dimineața, Sfetnicul era gata. Pe la prânz, Trurl își făcu apariția în sala tronului, târând după el un butoi uriaș pe două picioare, cu o singură mână, mititică, și declară solemn regelui că acesta este Sfetnicul Perfect pe care-l comandase.
— Ia să văd ce e în stare să facă — zise Mandrilion și porunci să se presare în sala de marmură șofran și scorțișoară, pentru că Sfetnicul răspândea un miros puternic de fier încins, ba chiar pe alocuri mai lucea nițel, de parcă abia atunci fusese scos din cuptor. Poți să pleci — adăugă regele — vino diseară și atunci o să ne socotim, o să vedem cine cui îi e dator și cât.
Trurl se retrase, convins că ultimele cuvinte ale lui Mandrilion nu prea erau ale unuia larg la pungă și, cine știe, poate că ascundeau vreo viclenie; era, în schimb, foarte bucuros că prevăzuse în programul Sfetnicului o mică, dar esențială rezervă, și anume, ca acesta, orice ar avea de făcut, să nu aducă vreo pagubă creatorului său.
Rămânând față-n față cu Sfetnicul, regele începu:
— Cine ești și ce știi să faci?
— Sunt Sfetnicul Perfect al regelui — răspunse acesta cu acel glas surd, ca din fundul unui butoi — și știu să dau cele mai perfecte sfaturi posibile.
— Bine — zise regele. Și cui trebuie să-i dai ascultare, mie sau celui care te-a construit?
— Credință și ascultare sunt dator numai Maiestății Voastre — răspunse Sfetnicul.
— Mda, bine — mormăi regele. La început… asta… adică… ascultă… nu vreau ca prima cerere pe care ți-o fac să lase impresia că aș fi zgârcit… aș prefera, deci, într-o măsură, numai ca principiu, consideri că…?
— Maiestatea Voastră n-a binevoit încă să spună ce dorește — îl întrerupse Sfetnicul, care-și scosese dintr-o parte un al treilea picior, mai mic, drept sprijin, căci își pierduse pentru o clipă echilibrul.
— Un Sfetnic Perfect trebuie să ghicească gândurile stăpânului său — se răsti mânios Mandrilion.
— Desigur, dar numai în cazul unei cereri precise, ca să nu-i scape vreo indiscreție — îi răspunse Sfetnicul și, deschizându-și o clapă în pântece, răsuci o cheiță cu inscripția „Telepatron”. Apoi se lumină și zise:
— Maiestatea Voastră dorește să nu-i plătească lui Trurl nici un sfanț? Înțeleg!