Tare se mai minunară prietenii regelui de istețimea constructorului, iar regele însuși, cu un zâmbet larg, întări:
— Da, da, cuvintele tale nu sunt lipsite de adevăr. Cât privește structurile noastre, pot să-ți dezvălui originea lor. Cândva, demult, arătam — adică strămoșii noștri arătau — altfel, pentru că se născuseră din voința unor ființe palide, mocirlos-tremurânde, care i-au meșterit și pe ei după chipul și asemănarea lor; aveau și mâini, și picioare, cap și trup care le lega pe toate. Dar eliberându-se de creatorii lor, dorind chiar să distrugă din ființa lor urmele acelei origini, generațiile succesive ale strămoșilor mei s-au transformat pe rând, până ce au ajuns în starea de sferă; nu știu dacă asta a fost bine sau rău, destul că s-a întâmplat așa.
— Maiestate — zise Trurl — sfericitatea are părțile sale, și bune și rele din punct de vedere constructiv; dar, din toate celelalte privințe, e mai bine dacă ființa inteligentă nu se poate transforma pe sine însăși, pentru că o asemenea libertate este o adevărată tortură. Căci acela care trebuie să fie așa cum este poate să-și blesteme soarta, dar nu poate să și-o schimbe, pe când cel care reușește să se schimbe pe sine însuși nu poate să-l mai încarce pe nimeni cu răspunderea pentru neîtâmplaritatea sa; dacă lui nu i-e bine cu sine însuși, atunci nimeni în afară de el nu e vinovat pentru asta. Dar n-am venit aici, Maiestate, ca să-ți prezint teoria generală a autoconstrucției, ci numai pentru experimentarea mașinilor mele de povestit. Vrei s-o asculți pe cea care urmează?
Regele se învoi și, după ce se mai înveseliră cu amforele pline de cea mai gustoasă smoală de ioni, mesenii se așezară mai comod, iar mașina a doua se apropie de ei, îi făcu regelui o plecăciune după cuviință și începu:
— Mărite Rege! Iată istoria cu sertărașe despre Trurl — constructorul și pățaniile sale minunat neliniare!
Odată, Marele Constructor Trurl a fost chemat de regele Sugrumunc al Treilea, Stăpânul Fierasiei, care a vrut să afle de la el cum poți să ajungi perfect și care sunt transformările de corp și de suflet, absolut necesare pentru asta. Atunci Trurl i-a răspuns cam așa:
— Mi s-a întâmplat să ajung pe planeta Legaria și, cum procedez de obicei, oprindu-mă la un han, am hotărât să nu-mi părăsesc odaia până ce nu fac cunoștință pe îndelete cu istoria și obiceiurile legarienilor. Era iarnă, afară bătea un vânt zdravăn. În clădirea mohorâtă nu mai era nimeni în afară de mine. La un moment dat am auzit câteva bătăi în poartă. Am ieșit și am văzut patru bărbați cu glugi pe cap, încovoiați sub greutatea unor saci negri de voiaj. Descărcându-i dintr-o brișcă blindată, au intrat în han. A doua zi, pe la prânz, din odaia vecină se auziră tot felul de zgomote care mai de care mai ciudate, ba de ciocane bătând fierul, ba de sticlă spărgându-se, apoi șuierături, hârâituri și altele asemenea, iar peste toate astea un glas puternic de bas, strigând întruna:
— Mai repede, fii ai răzbunării! Mai repede! Treceți elementele prin sită, uniform! Și acum, în pâlnie! Laminarea! Dați-mi-l încoace pe mufă-strâmbă ăsta, pe acest zgârie-tablă, suge-rugină, pe acest târâie-frâie, fiul iadului! Nici mormântul n-are să-l păzească de mânia noastră! Aduceți-mi-l aici, cu creierii lui puturoși, cu neuronii lui nebunatici, așa, acum lungiți-i nasul! Așa, așa, trageți bine de el, ca să avem de ce-l apuca în timpul execuției! Suflați în foalele din dreapta, vitejilor! În menghină cu el, așa, nituiți-i fruntea de aramă! Așa, încă o dată! Bine! Mai repede cu ciocanu’ ăla! Hei! Acu’ trageți-l de strunele nervilor, ca să n-o șteargă așa de repede ca ăla de ieri! Să simtă bine gustul de tortură, să simtă răzbunarea noastră! Așa! Haideți! Ha!
Și striga așa întruna, țipa, urla cât îl ținea gura, și-i țineau isonul doar suflarea foalelor și loviturile țiuitoare pe fierul nicovalei, după care se auzi deodată un strănut și un răcnet mare de triumf, bufnind din patru gâtleje; ceva începu să foșnească dincolo de perete și am auzit cum ușa se deschide; privind prin crăpătură, am văzut cum ies tiptil pe coridor niște necunoscuți și, nu-mi veni să cred ochilor, i-am numărat, erau cinci. Au coborât pe scări, s-au închis în pivniță, rămânând acolo multă vreme, iar spre seară s-au întors în odaia lor, erau din nou patru, și eră liniște la ei, de parcă i-ar fi înghițit moartea. M-am întors înapoi la cărțile mele, dar toată povestea asta nu-mi dădea pace deloc și am hotărât să n-am odihnă până n-o voi cerceta cu amănuntul. A doua zi, cam la aceeași oră, pe la prânz, iar se auziră ciocanele, iar începură să sufle foalele și același bas înspăimântător începu să urle:
— Haideți, fii ai răzbunării! Mai repede, vitejii mei electriști! Desfășurați-vă, ce mai stați! Așa, turnați acu’ iod, turnați protoni! Puneți-l aici mai repede pe mârșăvistul ăsta, bot-neșters, așa-zis-filozof, răufăcător perpetuu, dați-mi-l încoa’ să-l apuc de năsoiul lui și să-l trag, călcându-l, în moarte bruscă și înceată! Hai, suflați în foale!
Apoi iar se auzi strănutul și răcnetul, înăbușite cu forța, și iar ieșiră cu toții tiptil din odaie, și numărându-i, din nou am găsit cinci, când au coborât în pivniță, și patru, când s-au întors. Văzând, așadar, că numai aici pot să pătrund taina, m-am înarmat cu un pistol-laser și, în zori de zi, am coborât și — eu în subterană. N-am găsit însă nimic în afară de tinichele strivite și carbonizate, așa că m-am cuibărit în colțul cel mai întunecat, acoperindu-mă cu o mână de paie. Am stat la pândă, până ce, pe la prânz, se auziră sus cunoscutele zgomote și țipete și, ceva mai apoi, ușa se deschise și patru legarieni l-au introdus pe al cincilea, legat cu frânghii.
Al cincilea era îmbrăcat într-un caftan de modă veche, zmeuriu, cu găitan la gât, și căciulă cu panaș; rotunjor la figură, avea un nas cât toate zilele, iar gura, strâmbă de frică, mormăia ceva fără încetare. Ferecând ușa, legarienii, la semnul celui mai mare, îi rupseră prizonierului lanțurile și începură să-l croiască strașnic pe unde se nimerea, urlând pe-ntrecute:
— Na, pentru prorocirea fericirii! Na, pentru perfecțiunea ființei! Și asta, pentru rețeta existenței! Pentru floarea de trandafir! Și mai na, și pentru un mod de viață egal tuturor! Și pentru colectivitatea altruistă! Și asta, pentru sufletul romantic!
Și-l pocneau, și-l trăsneau, de era să-și dea duhul, dacă n-aș fi scos de sub paie țeava pistolului-laser, semnalându-mi astfel prezența. Când se îndepărtară de victimă, i-am întrebat de ce chinuiesc astfel o persoană, care nu este nici tâlhar, nici un derbedeu aflat în afara legii, căci după găitanul de la gât și după culoarea zmeurie a caftanului se vedea că era un soi de om învățat. Ei se fâstâciră de-a binelea, tot aruncându-și privirile către armele lăsate lângă ușă, dar când am apăsat mai tare pe trăgaci, amenințându-i, au renunțat la intențiile lor și, lovindu-și coatele, îl invitară pe cel mai mare, cu glas gros de bas, să vorbească în numele tuturor.
— Să știi, veneticule — mi se adresă acesta — că aici n-ai de-a face cu niscaiva sadiști, maltretiști sau alți degenerați ai neamului roboților și, deși groapa asta nu prea e un loc de cinste, ceea ce se întâmplă în ea este o treabă peste măsură de frumoasă și lăudabilă!
— Frumoasă și lăudabilă? — am sărit eu în sus. Ce-mi tot înșiri dumneata, legarian nesuferit? Doar am văzut cu ochii mei cum v-ați repezit la zmeuritul ăla, călcându-l în picioare ca niște ieșiți din minți! Tot uleiul v-a zburat din încheieturi de atâtea lovituri! Și mai aveți îndrăzneala s-o numiți un lucru frumos?