— Toate astea s-au întâmplat acum două sute douăzeci și cinci de ani. Așa cum ușor îți poți închipui, mult înaintea izbucnirii marelui război legarian, înaintea mizericiunii generale, Malapuțius Chiflos, după ce a dat la iveală o puzderie de lucrări teoretice, în care a băgat cu răutate tot felul de basme mincinoase, a murit, mulțumit de sine însuși, ba chiar cu totul încântat de propria sa persoană, căci în testament a lăsat scris că nădăjduiește să fie numit „Benefactorul Ultimativ al Legariei”. Deci, când a venit momentul, n-am mai avut cu cine să ne judecăm, cui să-i prezentăm socotelile, de pe cine să smulgem încet tabla în fâșii. Atunci, eu, Străinimea Voastră, descoperind Teoria Duplicării, într-atât am studiat scrierile lui Malapuțius cât a fost nevoie ca să pot extrage din ele algoritmul, iar acesta, introdus în mașinuța numită Recreator Atomarius, a fabricat ex atomis oriundum-gemellum un alt Malapuțius Chiflos, identic, dar în cazul acesta liber ales. Asta și facem acum: în fiecare seară îl judecăm cum se cuvine în privința asta, iar când îl aruncăm în mormânt, a doua zi ne răzbunăm din nou pentru strâmbătatea făcută neamului nostru, și așa va fi mereu, în vecii vecilor!!
Cuprins de groază, i-am răspuns pe dată:
— Cred că domniile voastre v-ați ieșit cu totul din minți, dacă vă închipuiți că acest cetățean, cu totul nevinovat, pe care în fiecare seară, după cum aud, îl laminați la rece de atomi, trebuie să răspundă pentru fapte — las la o parte ce fel de fapte — ale unui învățat care a murit de-a binelea, acum trei veacuri!
Dar profesorul răspunse:
— Atunci cine e acest îngenuncheat năsos, câtă vreme el însuși se numește pe sine Malapuțius Chiflos? Cum te numești, canalie spurcată?
— Ma… Malapuțius… Chi… flos…, Absolutatea Voastră… — icni năsosul.
— Dar acesta nu-i același — i-am spus.
— Cum nu-i același?
— Păi, cu adevărat ai zis, învățate profesor, că acela nu mai trăiește!
— Dar noi l-am înviat!
— Poate pe un altul, aidoma, geamăn, dar nu același, identic!
— Dovedește-ne dumneata asta!
— N-am să dovedesc nimic — am răspuns, căci am aici, în palmă, o țeavă de laser, și, în afară de asta, știu bine, stimați învățați, că invitația de a dovedi asta e plină de primejdii, căci neidentitatea identității recreația ex atomis individui modo algorytmico este vestitul Paradoxon Antinomicum, adică Labyrinthum Lemianum, descris în cărțile acelui laborofil numit și Avocatus Laboratoris. Așa că, fără dovezi, ci cu arma vă oblig să-i dați drumul de îndată năsosului ăstuia și să nu îndrăzniți să treceți la bisarea maltratării lui!!
— Mare mulțămită, Milosârdia Voastră!! — strigă cel îmbrăcat în caftan zmeuriu, ridicându-se în picioare. Uite aici — și se bătu peste buzunarul umflat — aici am noi formule și modele cu care-i pot ferici pe legarieni cu adevărat și pe deplin; este un cuplaj, adică o legătură posterioară, nu lineară, care mi s-a strecurat din greșeală în calcule acum trei sute de ani!! Alerg îndată să pun în aplicare această mare noutate!!
Și, într-adevăr, în ochii noștri, ai tuturor, încremeniți, a și pus mâna pe zăvor, dând să iasă. Atunci, am lăsat în jos mâna care-mi înțepenise pe armă și întorcându-mă spre profesor, i-am spus:
— Îmi retrag pretențiile — să facă domnia-ta ceea ce se cuvine.
Cu un strigăt scurt, se repeziră toți patru asupra lui Malapuțius, îl trântiră la pământ și-l tăbăciră bine, până-și dădu sufletul.
Apoi, trăgându-și suflarea, își încinseră caftanele, își îndreptară eșarfele sfâșiate, mi se înclinară cu răceală și ieșiră unul după altul din văgăuna aceea, iar eu am rămas singur, cu greul pistol-laser în mâna tremurândă, plin de uimire și melancolie.
Aceasta fu povestea plină de învățăminte pe care, la cererea regelui Sugrumunc al Fierasiei, a spus-o constructorul Trurl, pe care regele îl chemase la el. Iar când monarhul îi mai ceru și alte lămuriri cu privire la perfecționarea nelineară, Trurl îi spuse:
— Aflându-mă pe planeta Țambalia, am văzut urmările acțiunilor întreprinse în spiritul perfecțiunii. Țambalierii aveau demult alt nume, cel de hedofagi, sau felixobali, sau mai pe scurt pur și simplu fericiții. Când am ajuns la ei, se aflau tocmai în Epoca Mulțimilor. Fiecare țambalian, adică fericit, stătea în palatul lui, pe care i-l făcuse automatera (așa numesc ei pe sclavele lor zornăitoare), cu miresme udat cu tămâie tămâiat, electric mângâiat, în aur și argint înfășat, prin nestemate tăvălindu-se, printre comori plimbându-se, în brocart înotând, de ducați tot sunând, cu garda pe uliță, cu haremul în pivniță, tot suflând în trâmbiță, și cu toate astea, oarecum ciudat de nemulțumit, ba chiar posomorât. Și doar erau de toate acolo! Pe planeta aceea reflexivul „se” era tocmai pe cale de dispariție, căci acolo nimeni nu se plimba, nimeni nu se hrănea din butelia de Leyda, nimeni nu se distra, nimeni nu se dragostea, ci un Plimbător îl plimba, Hrănitoarea îl hrănea, Distrătoarea îl distra și nici să zâmbească nu putea, căci și treaba asta o făcea în locul lui un automat special. Și așa, înlocuit în toate, cât se poate de bine, de către mașini, plin de ordine și medalii, pe care automatele servile i le atârnau de gât câte cinci până la cincisprezece pe minut, năpădit de furnicarul auriu de mașinici și mașinuțe care-l parfumau, îl masau, îi aruncau priviri galeșe, îi șopteau vorbe dulci la ureche, îi îmbrățișau genunchii, îi cădeau la picioare și-l sărutau fără-ncetare pe unde se nimerea, acel fericit vel hedofag vel țambal se învârtea de colo-colo singur-singurel, în zgomotul îndepărtat al preaputernicelor Fabricătorii, care, învăluind în cerc tot orizontul, lucrau zi și noapte, făcând să zboare din ele trenuri de aur și gâdilitoare de lanțuri, bărbițe și papuci perlați, sceptre, mere, carete, epoleți, spinele, făptele, pianole și milioane de alte instrumente și minunății, ce fac tot deliciul. Mergând pe drum, a trebuit să mă apăr de mașinile care-mi propuneau să-mi slujească, iar pe cele mai insistente le-am pocnit zdravăn, căci se țineau de mine ca scaiul, vrând cu tot dinadinsul să-mi fie de folos; în sfârșit, reușind să fug din calea lor, am ajuns în munți și am zărit acolo o cireada mare de mașini turnate în aur, care astupau intrarea în peșteră, iar prin crăpătura unei stânci se vedeau ochii ageri ai unui țambal, care fugise de fericirea generală ca să se ascundă tocmai aici. Văzându-mă, începură de îndată să mă maseze, să-mi facă vânt cu evantaiele, să-mi șoptească basme la ureche, să-mi sărute mâinile, să-mi propună tronuri și m-am salvat numai datorită faptului că stânca ascunsă în peșteră s-a dat la o parte și a binevoit să mă lase înăuntru. Acel țambal era pe jumătate ruginit, dar destul de bucuros de acest lucru și mi-a destăinuit că este ultimul înțelept dintre țambaliști; nu era nevoie să-mi spună că bunăstarea jenează mai rău decât mizeria, când este exagerată, fiindcă înțelegeam și sigur, căci ce se mai poate face oare, câtă vreme totul este posibil? Și cum să alegi, când, înconjurată de prăpăstiile raiurilor, ființa inteligentă se tâmpește în această lipsă de alegere, afumată cu totul de îndeplinirea automată a visurilor? Am discutat cu înțeleptul acela, care se numea Trizuvius Bucățoi, stabilind că aici e nevoie de mari învelitori și de un Complicator-Deperfector Ontologic, altfel suntem la un pas de pieire. Încă demult, Trizuvius născocise o complicătorie, ca mod de ușurare a existenței; atunci l-am scăpat de greșeala care consta în aceea că el voia pur și simplu să îndepărteze mașinile cu ajutorul altor mașini, adică devoratoare, zgândăritoare, chinuitoare, strivitoare, smulgătoare și bătătoare. Aceasta n-ar fi fost altceva decât gonirea diavolului cu ajutorul Satanei și totodată o simplificare și nu o complicătorie; istoria, după cum se știe, nu este reversibilă și nu există altă cale spre frumoasele vremuri de altădată, decât prin visuri și închipuiri.