Am pornit apoi împreună cu el prin câmpia cea mare, toată presărată cu ducați, că te cufundai în aur și, gonind cu bățul droaia de nesuferite fericitoare, zărirăm niște țambali-hedofagi zăcând amețiți de atâta electrobeție, complet răsfățați, sughițând ușor; la vederea acestei dezvoltări prea dezvoltate și exagerări prea exagerate, ni se rupea fiecăruia sufletul de compătimire și de jale. La rândul lor, alți locuitori ai autopalatelor se porneau pe cibercerturi și tot felul de ciudate nebunii, unii ațâțau mașinile între ele, alții spărgeau cele mai prețioase vaze și alte asemenea comori, căci nu mai puteau suporta să fie înconjurați de atâtea frumuseți, trăgeau cu tunul în briliante, ghilotinau urechierele și porunceau ca diademele să fie trase pe roată sau se ascundeau pe sub streșini și acoperișuri fugind din calea vieții prea dulci, ori cereau mașinilor să-i fărâme pe rând sau pe toți deodată. Dar nimic nu era de folos, căci toți piereau de atâtea mângâieri, deși fiecare în alt mod. L-am sfătuit pe Trizuvius să nu oprească pur și simplu făbricătoria, căci a nu îndulci îndeajuns este la fel de rău ca a îndulci peste măsură, dar el, în loc să lucreze din plin la complicătoria ontologică, se apucă să arunce în aer automaterele. Foarte rău a procedat, căci sărăcia începu să-și arate colții, dar el n-o mai apucă, fiindcă năvăliră, nu se știe de unde, asupră-i o întreagă turmă de autocochete, niște flirtiere și seducătoare se lipiră de el, sugându-l cu totul, îl împinseseră în sărutătorie, îl amețiră cu îmbrățișătoarele, orbindu-l și țintuindu-l de-a binelea, că până la urmă pieri de atâtea nemăsurate mângâieri, strigând „ajutor” și rămase în pustiu, acoperit cu o movilă de ducați, în armura lui prea scurtă, pârlită de pasiune mecanică. Așa se întâmplă cu înțeleptul acesta nu prea înțelept, o, rege — încheie Trurl, dar când văzu că și aceste vorbe nu-l satisfăcură pe Sugrumunc, îi zise:
— Atunci, la drept vorbind, ce dorește Maiestatea Voastră?
— Constructorule! — răspunse regele. Ziceai că poveștile tale sunt pline de învățăminte, dar eu nu văd deloc așa ceva. Recunosc că sunt nostime și de aceea vreau să mi le povestești mai departe, și asta fără întrerupere.
— Maiestate! — continuă atunci Trurl. Doreai să afli de la mine ce este perfecțiunea și cum poate fi atinsă, dar te-ai arătat inaccesibil pentru ideile și învățămintele profunde, de care sunt pline istoriile mele. Dorești, într-adevăr, să te distrezi, dar nu să înveți câte ceva — iar când mă asculți, cuvintele pe care ți le sădesc câte puțin în minte acționează și vor acționa asupra ta asemenea unei mine cu acțiune întârziată. Păstrându-mi speranța, îngăduie-mi deci să-ți prezint o întâmplare aproape adevărată, încurcată și neobișnuită, care, poate fi-va de folos și Consiliului Tău de Coroană.
Ascultați, domnii mei, istoria lui Prohabicus, regele țâmbrilor, deutonilor și nătăgoților, pe care poftele sale l-au dus la pierzanie.
Prohabicus se trăgea din marele neam al ghințanilor, neam împărțit în două mari ramuri: ramura drepților, care stăpânea, și a stângilor, numiți și lastângacotitori, care fuseseră îndepărtați de la putere și din cauza aceasta erau plini de ură față de domnitori. Părintele lui, pe nume Holerion, avusese o legătură morganatică cu o mașină obișnuită, care știa să coasă brățări la carâmbii cizmelor și Prohabicus a moștenit din partea mamei înclinația spre cizmărie, iar din partea tatei timiditatea și lascivitatea. Văzând aceasta, dușmanii tronului, ghințanii stângi, hotărâră să facă în așa fel ca propriile lui pofte să-l distrugă. Îi trimiseră atunci un ciberner pe nume Hâtrian, care se pricepea la ingineria sufletelor și intrând în grațiile regelui, acesta îl făcu Arhiînțelept al Coroanei. Îndemânaticul Hâtrian încercă diferite procedee ca să potolească pasiunile lui Prohabicus, socotind în sinea lui că din cauza lor, acesta va slăbi și se va jigări într-atâta, că va lăsa tronul orfan. Îi construi deci o drăgosterie și un erotodrom, îl împinse în mari ciborgii, dar firea oțelită a regelui rezistă la toate ispitele; atunci, nerăbdători, ghințanii stângi cerură ca trimisul să-și atingă cât mai repede scopul dorit de ei, prin metodele cele mai subtile pe care le cunoaște.
— Oare ar trebui — îi întrebă el la consfătuirea secretă din tainițele palatului — ar trebui să-i provoc regelui un scurtcircuit sau să-i demagnetizez într-atâta memoria, încât să înnebunească de-a binelea?
— Niciodată — îi răspunseseră stângii ghințani. Nu vrem ca pieirea regelui să apese pe umerii noștri; mai bine Prohabicus să se înece în propriile lui dorințe, mai bine să-l mănânce și să-l ucidă propriile-i pofte, nu noi!
— Bine — le răspunse Hâtrian — atunci am să-i întind niște capcane împletite din visuri, mai întâi am să-l zgândăr cu o momeală, ca, apucând-o, să-i prindă gustul, și pe urmă singur o să alerge după nebunii închipuite, iar când s-o încurca în visurile care stau la pândă, atunci am să-i vin de hac cu erotoliera, că n-o să se mai întoarcă viu la realitate!
— Bine, bine — aprobară ei — nu te mai lăuda, cibernerule, căci nu de vorbe avem nevoie, ci de fapte; vrem ca în sfârșit Prohabicus să ajungă regicid, adică propriul său asasin!
Atunci cibernerul Hâtrian se apucă zdravăn de lucru și munci un an întreg, cerând mereu de la vistierul regal noi grămezi de aur, aramă, platină și pietre scumpe, fără număr; iar când Prohabicus nu-și mai putea ascunde nerăbdarea, îi repeta întruna că făurește pentru el ceea ce, desigur, nu are nici un rege pe lume!
După un an fură scoase în mod solemn din atelierul ciberneresc trei dulapuri imense, care fură așezate în anticamera apartamentelor personale ale regelui, căci nu intrau pe ușă. Auzind pașii servitorilor și tot felul de zgomote, Prohabicus ieși să vadă ce e, și zări lângă pereți cele trei dulapuri uriașe, înalte de patra stânjeni, încrustate cu pietre prețioase. Primul, numit și Cutia Albă, era, tot, din sidef și albite arzătoare, al doilea, negru ca noaptea, era plin de agate și morioane, al treilea, roșu ca focul, era făcut din rubine și spinele. Fiecare avea picioarele sculptate ca niște grifoni înaripați, din aur, canaturile ușilor poleite, iar în mijloc un miez electronic, plin de visuri, care se depănau singure, neavând nevoie de nimeni ca martor sau participant. Auzind explicațiile, regele Prohabicus se miră din cale afară și se răsti cam așa:
— Ce mi-ai meșterit aici, Hâtriane? La ce naiba să se apuce dulapurile să viseze? Ce folos am eu din asta? Și, în genere, de unde se poate ști că lor le trece prin cap ceva?
Atunci Hâtrian, făcând o adâncă plecăciune, îi arătă regelui șirurile de găurele în canaturile dulapurilor, urmând una după alta de sus până jos, cu inscripțiile pe tăblițe sidefii, iar regele, cu mirare crescândă, citi:
„Vis de război cu fortărețe și dame” — „Vis despre un oștean-leuștean” — „Vis cu cavalerul Fârtan și frumoasa Ramolda, fiica lui Hetericus” — „Vis cu cibermarini și cimarinați” — „Alcovul prințesei Hopsala” — „Sarmatul sau tunul fără pulbere și ghiulea” — „Salto erotale sau acrobația amoristică” — „Visul dulce în brațele Octopinei octomângâietoare” — „Perpetuum amorabile” — „Vă servim, pe lună plină, tăiței din plumb, nu din făină” — „Micul dejun cu fecioare și muzică” — „Cum să vătuiești soarele pe dedesubt, ca să ardă plăcut” — „Noaptea de nuntă a prințesei Nemulsida” — „Visul despre cartof în pantof” — „Despre pisicesc” — „O, la, la, Doamne Sfinte” — „Ciborgii fructifere, sau ciberele gungurind cu perele, compot de cucută și delicioase impudiprune” — „Cum s-au iubit turburelul cu turturica” — „Vis plin de voluptate, jucăuș, cu pâine prăjită” — „Mona Liza, sau labirintul dulcelui infinit”.