Regele trecu la al doilea dulap și citi:
„Visuri — ațipeli și jocuri”. Și mai departe: „De-a spânzuratul și spânzurata” — „De-a sărata-piperata” — „De-a Klopstok și criticii” — „De-a fetița-nătărița” — „Dă-i peste bot” — „De-a plăpumioara cu găurele” — „De-a contemplatoarele” — „Dă-i peste bot încă o dată” — „De-a călcâiele-muncite și muncile-ncâlcite” — „De-a călăiehnica sau de-a tăiatul și decupatul” — „De-a drăcușorul” — „De-a ciborgina” — „De-a toarnă-oricui” — „De-a cibaiadera” — „De-a cibernerul șr cibernanta” — „De-a goana după podoabe”. Hâtrian, inginer al sufletelor, îl lămuri pe dată că fiecare vis se deapănă singur, până când cineva își introduce contactul — care se găsește pe lănțișorul de ceas — în perechea de găurele corespunzătoare; în felul acesta își face legătura cu visul din dulap și asta atât de perfect, încât acel vis se produce parcă aievea, în ochii tuturor, pipăibil și fără deosebire. Regele, murind de curiozitate, apucă lănțișorul ceasului și-l contactă la nimereală cu Cutia Albă acolo unde scria: „Micul dejun cu fecioare și muzică”. Abia își făcu legătura, că îndată simți cum îi cresc pe spinare niște țepi, cum îi apar niște aripi uriașe, cum mâinile și picioarele i se transformă în labe mari cu gheare, iar din gura, brăzdată cu șase rânduri de colți, ieșea fum de pucioasă cu flăcări. Se miră deci din cale afară și vru să tușească, dar din gâtlej îi ieși un răcnet ca de trăsnet, de se cutremură pământul. Se miră și mai tare, căscă ochii cât cepele, spulberă întunericul cu propria-i suflare de foc și ce să vezi: tocmai atunci, în lecticile verzi ca salata, ascunse după perdele, sosesc fecioarele, câte patru în fiecare lectică, și parfumate de-ți lasă gura apă. Masa era deja pusă, piperul și sarea la locul lor, regele se linse pe buze, se așeză comod și începu să le ia pe rând din lectică și să le curețe ca pe alune; i se înnegurară ochii de plăcere, căci ultima fecioară era atât de bine legată, de durdulie, că plescăi din limbă, mângâindu-se pe burtă și vru să mai repete o dată jocul, dar ceva fulgeră și se trezi. Se uită în jur și se văzu iar ca înainte, în anticamera palatului, alături de Arhiînțeleptul Hâtrian, și în față dulapurile cu visuri strălucind de pietre nestemate.
— Ți-au plăcut fecioarele? — întrebă Hâtrian.
— Cum să nu, dar unde-i muzica?
— Din păcate s-au defectat clopoțeii — îl lămuri cibernerul. Poate Maiestatea Voastră dorește să încerce alt vis, la fel de gustos?
Regele voia, ce mai vorbă, dar din alt dulap. Se apropie deci de cel negru și se contactă cu visul intitulat: „Despre cavalerul Fârtan și frumoasa Ramolda, fiica lui Hetericus”.
Se uită și-și dădu seama că se află în epoca romantico-electrică, iar el însuși, înfășurat numai în oțel, stă într-o pădure de mesteceni, în fața lui un balaur pe care tocmai îl omorâse, mai încolo arborii foșnind, zefirul adiind și un râușor curgând. Se uită în apă și în oglinda ei se zări pe sine sub chipul lui Fârtan, cavalerul de înaltă tensiune, luptătorul de neînfrânt. Întreaga istorie a faptelor sale cavalerești o avea înscrisă pe armură și și-o amintea cât se poate de bine. Zăvorul vizierei i-l îndoise cu palmele, în spasmele dinainte de moarte, Morbidor, învins la modul fârtanic, țâțânele cuiraselor pentru șolduri i le frânsese Fierilă Bătălău, niturile brasardelor i le rosese de jur-împrejur, înainte de a-și da sufletul, Râpuș Botosu, grilele i le strivise cu ultimele puteri Monstrițius Ruian și, de asemenea, șuruburile, cotierele, clanțele, șaibele anterioare și posterioare, încheieturile, zăvoarele și genunchi erele purtau urmele harței blindajelor. Își privi scutul — mirosea cu totul a ars de pe urma trăsnetelor, spinarea în schimb îi era ca la prunci, complet neruginită, căci nimănui nu-i întorsese spatele în lupta armată! Dar puțin i-a păsat de asta, se poate spune, căci gloria nici nu l-a răcit, nici nu l-a aprins; dar, amintindu-și de Ramolda, se urcă pe cal și începu s-o caute prin tot visul. Ajunse la cetatea întărită a tatălui ei, prințul Hetericus, bârnele podului suspendat trosniră sub greutatea armăsarului și a călărețului, și însuși prințul îi ieși înainte cu brațele deschise, să-l întâmpine și să-l conducă în palat.
Tare-i mai ardeau cavalerului călcâiele după Ramolda, dar nu se cădea să întrebe dintr-o dată, și în vremea asta bătrânul prinț îi spuse că în castel se mai află încă un cavaler străin, Vinodur, din neamul polimericilor, spadasin de frunte, care nu visează nimic altceva decât să se bată în duel cu Fârtan. Și iată-l și pe Vinodur, zvelt și iute; îi iese înainte, spunându-i:
— Știi câ o doresc pe superexpansiva Ramolda, cu șoldurile de mercur, cu sânul pe care nici un diamant nu-l poate desena, cu privirea ei megnetică! Ea ți-este ție făgăduită, dar eu te chem la luptă pe viață și pe moarte, ca să vedem care din noi va avea parte de ea!
Și aruncă mănușa albă, de nailon.
— După turnir facem îndată nunta, adăugă prințul-tată.
— De acord, răspunde Fârtan, iar Prohabicus, aflat în pielea lui, își zice: Am s-o iau după nuntă și o să mă trezesc îndată, ce-mi pasă! Naiba l-a adus pe Vinodur ăsta!
— Încă astăzi, cavalere — adăugă Hetericus — te vei întâlni pe acest pământ, bătătorit de lupte, cu acest Vinodur polimeric; veți lupta la lumina torțelor, și-acum vă invit în apartamentele voastre!
Prohabicus, aflat în pielea lui Fârtan, o cam băgă pe mânecă, dar ce putea face? Se duce deci în apartamentul ce-i fusese destinat; după o clipă aude un ciocănit ușor în ușă, și tiptil-tiptil, pe nesimțite, se strecoară înăuntru o bătrână ciberitoare, îi clipește din ochi și-i spune:
— Cavalere, să nu-ți fie teamă de nimic, o vei cuceri pe frumoasa Ramolda și astăzi încă te va legăna la sânul ei de argint! Ea numai la tine se gândește, zi și noapte! Să nu uiți, însă, să ataci cu curaj; Vinodur n-o să-ți poată face nimic, vei învinge!
— Așa se spune numai, ciberitoare dragă — îi răspunde cavalerul — dar dacă n-o să meargă totul ca pe roate? Dacă o să mă-mpiedic, să zicem, sau n-o să mă pot apăra la timp? Nu pot risca așa, fără chibzuială! Nu știi cumva vreo licoare, niscaiva farmece sigure?
— Hi, hi, hi! chicoti bătrâna. Da’ de unde, cavalere de oțel! Nu există nici un fel de farmece, de fapt n-o să ai deloc nevoie de ele, căci eu știu bine ce-o să fie și te asigur că ai să învingi, fără-ndoială!
— Farmecele ar fi fost totuși mai sigure — îi răspunse cavalerul — mai ales în vis, sau… ia stai, poate că Hâtrian te-a trimis ca să-mi întărești siguranța de sine?
— Nu cunosc nici un Hâtrian — răspunde ciberitoarea — și nu știu despre ce vis vorbești; te afli aievea, cavalerul meu de oțel, și te vei convinge îndată de aceasta, când Ramolda îți va da să guști buzele ei magnetice!