— Ciudat lucru! mormăi Prohabicus și nu luă în seamă faptul că ciberitoarea a părăsit încăperea la fel de încet precum intrase. Oare să nu fie vis? Parcă așa mi s-a părut. Ea a spus că toate sunt aievea. Hm, e greu să mă lămuresc, așa că trebuie să fiu cu mai mare băgare de seamă! Se aud trâmbițele, pasul de fier al cavalerilor înarmați, balcoanele înțesate de lume și cu toții îi așteaptă pe viteji; Fârtan se apropie de arenă, genunchii i se-nmoaie, vede cu câtă dulceață îl privește minunata Ramolda, fiica lui Hetericus, dar nu la ea i-e gândul acum! Vinodur își face apariția în curtea rotundă a palatului, luminată de torțe, și săbiile se încrucișează scrâșnind. Prohabicus o sfecli de-a binelea și hotărî să se trezească, se căznește din toate puterile, dar armura îl ține bine, visul nu-l lasă — iar dușmanul atacă! Tăișurile sfâșie văzduhul, mâna îi amorțește, când dușmanul scoase un strigăt și-i arătă sabia frântă, cavalerul vru să se arunce asupră-i, dar celălalt îi fuge din cale, slujitorii îi întind altă sabie și în aceeași clipă Fârtan vede cum, din grămada de privitori, se îndreaptă spre el bătrâna ciberitoare și-i șoptește la ureche:
— Cavalere de oțel! Când te vei afla lângă poarta deschisă care duce spre pod, Vinodur o să scape sabia, atunci lovește-l cu curaj, acesta fi-va semnul sigur al izbânzii tale!
Spunând acestea în șoaptă, bătrâna dispăru pe dată, iar dușmanul, înarmat cu o nouă sabie, se îndreptă spre el. Lupta reîncepe, Vinodur lovește, de parcă ar fi tăiat cu îmblăciul, dar parcă mai slab ca înainte, respinge tot mai greu loviturile, se descoperă, celălalt prinde clipa potrivită, sabia îi lucește în mână, amenințătoare, așa că, văzând primejdia, Prohabicus își zise: „La naiba cu Ramolda și farmecele ei!” după care se întoarse și o șterse în întunericul nopții pe podul suspendat, cu bârnele duduind. Se opri tocmai în pădure, urmărit de strigăte și de hărmălaia batjocoritoare, și se lovi așa de tare cu capul de un pom că văzu stele verzi, clipi de câteva ori și se pomeni iar în anticamera palatului, în fața Dulapului Negru cu visuri, iar lângă el Hâtrian, inginerul sufletelor, zâmbindu-i strâmb. Zâmbetul acela îi masca cea mai mare dezamăgire, căci visul fârtanico-ramoldian fusese o capcană întinsă regelui; dacă ar fi ascultat Prohabicus sfatul bătrânei ciberitoare, Vinodur, care se prefăcuse numai că-l lăsaseră puterile, l-ar fi străpuns cu sabia lângă poarta deschisă, fapt pe care regele l-a putut evita numai datorită nemaipomenitei sale lașități.
— Ei, ți-a plăcut, Milostive Stăpâne, cu Ramolda? — întrebă pișicherul.
— Da’ de unde! Am renunțat la ea, fiindcă nu era destul de atrăgătoare! — răspunde Prohabicus. Pe lângă asta, s-a mai iscat și o bătaie. Mie-mi plac visurile fără arme și bătălii, înțelegi?
— Cum poftește Maiestatea Voastră — răspunse Hâtrian. Alege, stăpâne, în toate visurile din dulapuri te așteaptă numai delicii.
— O să vedem — răspunse regele și-și făcu contactul cu visul „Culcușul prințesei Hopsala”. Vede o încăpere de o frumusețe rară, toată numai aur. Prin geamurile de cristal străbat razele soarelui ca apa de izvor, iar în dormitorul sidefiu stă prințesa, căscând, și gătindu-se de culcare. Se miră regele Prohabicus văzând-o, vrea să tușească tare, ca să-și anunțe prezența, dar nu poate să scoată nici un sunet măcar, de parcă gura i-ar fi fost astupată. Vru atunci să-și pipăie buzele, dar nici asta nu fu în stare — încercă să miște un picior, dar degeaba, frica îl cuprinse, căută cu privirea un loc unde să se așeze, căci îl pălise slăbiciunea de-atâta frică, dar nici asta nu se putea. În acest timp prințesa căscă o dată, de două ori, mai căscă și a treia oară și unde nu se trânti în pat, toropită de somn, încât regele Prohabicus scârțâi tot, căci el în persoană era patul prințesei Hopsala! Se vede ca visuri zbuciumate o tulburau pe fecioară, căci așa se zvârcolea, așa mi ți-l lovea cu pumnii pe rege, așa-l înghiontea cu piciorușele, că persoana regală, ajunsă pat datorită visului, fu cuprinsă de o teribilă mânie. Se încordă atunci regele, străduindu-se să învingă această a doua lui natură, și garniturile slăbiră, încheieturile se desfăcură, picioarele patului zburară cât colo, în cele patru colțuri, prințesa căzu cu zgomot pe podea, iar el, trezit de propria-i cădere, se pomeni iar în anticamerele palatului, lângă cibernerul Hâtrian, care-l aștepta cu capul plecat.
— A, tu, pușlama! — strigă regele. Cum îți permiți? Cum se poate una ca asta?! Am ajuns să fiu patul altcuiva, în loc ca patul să-mi aparțină mie însumi, lepădătură? Ai cam luat-o razna!
Hâtrian, temându-se de furia regelui, își cere scuze pentru greșeală, îl roagă să-ncerce alt vis și într-atâta îl îndemnă, încât regele, îmbunat, apucă contactul cu două degete, făcând legătura cu visul intitulat „Delicii în brațele Octopinei, cea-de-opt-ori-mângâietoare”. Se uită în jur și se pomenește printre niște gură-cască, într-o piață mare, pe unde trece un întreg alai, numai în mătăsuri, cu elefanți mecanici, museline și lectice din abanos; în mijloc o lectică asemenea unei capele de aur, și în ea, dincolo de cele opt perdele, o ființă minunată, de o frumusețe îngerească, cu un chip strălucitor, cu o privire galactică, cu cercei de înaltă frecvență, încât regele simți cum îl străbate un fior prin șira spinării și vru să întrebe cine e ființa aceasta, cu figura de o frumusețe cerească, dar până să deschidă gura, auzi murmurele de admirație ale mulțimii: Octopina! Vine Octopina!
Și într-adevăr, tocmai se sărbătorea cu cea mai mare pompă și solemnitate logodna fiicei regelui cu un cavaler de peste mări, pe nume Domnusomnu.
Se miră regele că nu el se află în locul cavalerului după ce trecu alaiul, iar porțile palatului se închiseră în fața lui, o porni împreună cu alții din mulțime spre hanul din apropiere; îl zări acolo pe Domnusomnu care, numai în haidaveri de Damasc bătuți cu ținte de aur, cu un ulcior gol după iontoforeză în mână, venea drept spre el; îl îmbrățișă, îl strânse la piept și-i șopti, înfrigurat, la ureche:
— Am întâlnire la miezul nopții cu prințesa Octopina în curtea palatului, în crângul de sârmă ghimpată, lângă fântâna de mercur, dar nu cutez să mă duc, fiindcă de bucurie am băut prea mult și de aceea, te implor, străine care-mi semeni ca două picături de apă, du-te în locul meu, sărută mâna prințesei, numindu-te Domnusomnu, și-ți voi fi recunoscător pe veci!
— De ce nu? — zise regele după o clipă de gândire. Pot să mă duc. Chiar acuma?
— Da, da, grăbește-te, căci tocmai se apropie miezul nopții, dar ține minte, regele nu știe de întâlnirea asta, nu știe nimeni, în afară de prințesă și de un bătrân paznic; când ți-o aține calea, pune-i în mână pungă asta de galbeni și-o să-ți dea drumul fără vorbă!
Regele dădu din cap, luă săculețul cu galbeni și o porni îndată spre palat, căci tocmai atunci ceasurile, cu glas de bufnițe jeluitoare, anunțau miezul nopții. Trecu ca o fantomă pe podul suspendat, aruncă o privire spre adâncul șanțurilor cu apă, se aplecă să nu fie văzut, ferindu-se de drugii ascuțiți, care atârnau de bolta porții și zări în curte, într-un tufiș de sârmă ghimpată, lângă fântâna de mercur, figura, albind în lumina lunii, a minunatei prințese Octopina, și atât de atrăgătoare că-l cuprinse un tremur.
Văzându-l pe rege tremurând atâta în somn, Hâtrian, aflat în anticamera palatului, chicoti ușor și-și frecă mâinile, convins că pieirea regelui e aproape, fiindcă știa cât de zdravăn știe să îmbrățișeze Octopina, iubita octamică, pe nefericitul îndrăgostit! Știa bine cum se pricepe ea să-l împingă în adâncul visului cu sugătoarele și mângâietoarele sale, ca să nu se mai întoarcă niciodată la realitate! Și, într-adevăr, Prohabicus, nerăbdător să guste mai degrabă dulceața prințesei, se furișă de-a lungul zidului, în umbra balcoanelor, ajungând până aproape de figura ei strălucind ca un înger, când, deodată, îi aținu calea bătrânul paznic cu o halebardă în mână. Regele ridică mâna în care ținea galbenii, dar simțind plăcuta lor greutate, îl cuprinse părerea de rău — cum așa, să prăpădească o avere pentru o singură îmbrățișare?