— Uite, ține un galben — îi zise, desfăcând punga — și lasă-mă să trec.
— Dă-mi zece — îi răspunde paznicul.
— Zece galbeni pentru o clipă, ai înnebunit poate! — râse regele.
— Mai ieftin nu se poate — răspunse paznicul.
— Nu mai lași deloc din preț?
— Nici un ban, domnul meu.
— Ia te uită la el! — exclamă regele, care-și cam ieșea repede din fire. Nerușinatule! Nu-ți dau nimic!
Atunci paznicul îl pocni cu halebarda, că lui Prohabicus îi răsună totul în cap și se prăvăli în neant cu balcoanele, cu cartea, cu podul suspendat și cu tot visul, pentru ca în secunda următoare să deschidă ochii lângă Hâtrian, în fața Dulapului Visurilor. Tare se mai necăji cibernerul și socoti în sinea lui că pentru a doua oară o zbârcise; prima dată din cauza lașității regelui, a doua oară datorită zgârceniei acestuia. Dar prefăcându-se că nu-i pasă, îl invită pe rege să-și aline sufletul cu un alt vis.
Atunci Prohabicus alese visul „Despre oștean-leuștean”.
Ca rege al Epilepontului și Maliției fu ales odată Paralizius, un bătrân răsîmbătrânit, tremurând din toate mădularele, deșucheat din cale afară, cu sufletul tânjind după aventuri. Dar la ce bun, când îi scârțâie încheieturile, mâinile nu ascultă picioarele, iar picioarele n-ascultă capul! „Poate că o să mă mai înzdrăvenesc” — își zise el și trimise îndată pe doi din comandanții săi, degeneralii Eclampton și Torturius, ca să taie și să ardă ce s-o putea, adunând trofee și luând prizonieri. Aceștia plecară, tăiară, arseră, furară, apoi se întorc și-i spun așa:
— Stăpâne! Am tăiat, am dat foc, am luat și trofee, și un prizonier: frumoasa Adoriția, prințesa enților și penților, cu toată vistieria ei!
— Cum? Cu ce? Cu vistieria? — murmură regele, răgușit și tremurând. Dar unde-i? Nu văd nimic! Și ce scârțâie și fâșâie așa?
— Uite aici, pe canapeaua asta regală, Maiestatea Voastră! — răcniră degeneralii în cor. Scârțâitul e provocat de mișcarea alesei inimii, sus-amintita prințesă Adoriția, pe cuvertura de sidef a canapelei! Iar ceea ce fâșâie sunt veșmintele ei, țesute cu aur; se mișcă fiindcă frumoasa Adoriția sughite, văzându-se umilită.
— Ha? Ce? Umilită? Asta-i bine, asta-i foarte bine! — icni regele, horcăind. Aduceți-mi-o încoace, s-o strâng în brațe, să mă simtă!
— Asta, din rațiuni superioare de stat, Maiestatea Voastră nu poate face — interveni medicatorul principal al regelui.
— Cum? Nu pot s-o strâng în brațe? Nu pot să fac ce vreau cu ea? Ai înnebunit? Eu să nu pot? Da’ ce altceva am făcut toată viața?
— Tocmai de asta, Maiestatea Voastră! — răspunse medicatorul principal. Fiindcă Maiestății Voastre îi pot slăbi puterile din cauza asta!
— Da? Atunci, dați-mi… asta… o toporișcă și… am… am s-o tai…
— Cu îngăduința Maiestății Voastre, nici asta nu se poate, e la fel de obositor…
— Cum? Ce? Atunci la ce naiba mai domnesc?! — horcăi regele, în culmea disperării. Vindecați-mă! întăriți-mă! Întineriți-mă, ca să pot… să… asta… cum puteam odată… Că de nu… pe voi toți… am să vă…!
O cam băgară pe mânecă curtenii, degeneralii și medicatorii și o porniră care încotro să caute modul de întinerire a regelui; în sfârșit, îl chemară în ajutor pe însuși Calcula, un foarte mare înțelept. Acesta veni și-l întrebă pe rege:
— Ce dorește, la drept vorbind, Maiestatea Voastră?
— Ei, ce? Asta-i bună, auzi!? — îngăimă regele. Să mă destrăbălez, să-mi fac de cap, să fac toate poznele pe placul meu, s-o strâng în brațe, cum numai eu știu, pe prințesa Adoriția pe care o țin acuma în temniță! Asta vreau!
— Sunt două căi spre atingerea acestui țel — răspunse Calcula, Sau Maiestatea Voastră binevoiește să aleagă o persoană destul de demnă, care să facă per procuram ceea ce Maiestatea Voastră dorește, fiind legat de acea persoană printr-o sârmuliță, fapt datorită căruia tot ceea ce face acea persoană vei simți de parcă ar fi fost făcut de propriile-ți mâini. Sau va trebui să chemi pe bătrâna ciberitoare care sălășluiește în pădurea din afara orașului, în coliba aceea pe trei picioare; este o geriatră renumită și se ocupă de lecuirea ființelor îmbătrânite!
— Da? Ei, bine, pentru început să încercăm cu sârmulița! îngăimă regele.
Îndată, cum porunci, așa se făcu; electricarii făcură contactul între comandantul gărzii palatului și monarh; regele însă dădu ordin ca înțeleptul Calcula să fie imediat tăiat cu ferăstrăul, căci procedeul acesta i se părea deosebit de păcătos, iar de altele nu-i ardea. Gemetele și rugămințile înțelepților n-ajutară la nimic, căci în timpul tăierii, izolația de pe sârmă s-a ros, așa că regele prinse și el numai jumătate din spectacolul acela oribil.
— Proastă treabă! Bine-am făcut, poruncind să fie tăiat cu ferăstrăul așa-zisul înțelept — își spuse. Aduceți-mi-o pe bătrâna ciberitoare din coliba pe trei picioare!
Curtenii se duseră în pădure și, nu după multă vreme, regelui îi fu dat să audă un cântecel ușor, care suna cam așa:
— Vindec oameni bătrâni! Lecuiesc, înzdrăvenesc, remontez, regenerez vânătăi, paralizie, e de ajuns o alifie, vindec mintea cea bolnavă, nu vreau plată, nu vreau slavă, ba și pentru tremurici am leac bun, nu de pe-aici, ce spun eu e bine spus, dacă vreți, de nu, m-am dus!
Ascultă ciberitoarea jeluirile regelui, apoi se înclină adânc înaintea tronului și zise:
— Prea luminate stăpâne! Departe, departe, dincolo de Muntele Pleșuv, e un mic izvoraș, din care izvorăște ulei de ricină; cu el se fierbe puțin oștean-leuștean, o buruiană care întinerește nevoie mare, o lingură din uleiul ăsta te face mai tânăr cu patruzeci și șapte de ani! Dar trebuie să fii cu mare grijă, ca să nu înghiți prea mult oștean-leuștean, că s-ar putea din pricina asta, întinerind peste măsură, să pieri cu totul. Îngăduie-mi, stăpâne, și eu am să-ți pregătesc îndată leacul ăsta mult încercat!
— Perfect! — răspunse regele. Și pregătiți-mi-o și pe prințesa Adoriția, să știe ce-o așteaptă, hi, hi!
Și cu mâinile tremurânde își numără șuruburile slăbite, mormăie, hârâie, țopăind într-un picior, căci de prea multă bătrânețe dăduse în mintea copiilor și se înfuria din te miri ce.
Se duc atunci cavalerii să caute ulei de ricină, se fierb fierturile, fumegă fumurile și aburesc aburii deasupra cazanului bătrânei ciberitoare, și în sfârșit aceasta aleargă la tron, cade în genunchi și, întinzând regelui o cupă plină ochi cu un lichid lucitor ca mercurul, îi spune cu glas solemn:
— Rege Paralizius! Ai aici oștean-leuștean care întinerește, întărește, îți dă curaj ca-n luptă și putere în dragoste până la uitare de sine; cine-l bea nu-i vor ajunge toate cetățile de cucerit, toate fecioarele de iubit în toată galaxia! Bea, și să fii sănătos!
Regele luă cupa, turnă câteva picături pe scăunelul lui, care îndată se mișcă, sări în sus, trase o lovitură pământului de se cutremură și unde nu mi se aruncă asupra degeneralului Eclampton, ca să-l necinstească, nu alta! Dintr-un foc îi smulse din piept șase pumni de decorații, cât ai clipi.