— Bea, Maiestate, bea, nu-ți fie teamă! — îl îndemnă ciberitoarea. Vezi bine că e leac făcător de minuni!
— Bea tu întâi — zise regele cu glas scăzut, căci avea câteva veacuri bune în spinare. Ciberitoarea o sfecli, se dădu înapoi, vru să refuze, dar, la un semn al regelui, trei paji o apucară și-i turnară în silă pe gât printr-o pâlnie câteva picături din fiertura aceea lucitoare. Izbucni o flacără puternică, fumul se ridică sus, în înălțimi! Se holbară curtenii; se uită și regele, deși nu vedea prea bine — nici urmă de ciberitoare, numai o gaură mare, neagră, se zărea în podea, iar prin ea se vedea altă gaură, de data asta între vis și realitate; în aceasta din urmă se vede cât se poate de clar piciorul cuiva, frumos încălțat, cu ciorapii arși și cu catarama înnegrită, de parcă ar fi fost roasă de acizi. Piciorul, ciorapul și pantoful erau ale lui Hâtrian, arhiînțeleptul regelui Crapataricus. Așa o putere teribilă avusese otrava, pe care ciberitoarea o numise oștean-leuștean, că nu numai pe ea și podeaua le pătrunsese pe de-a-ntregul, dar până și visul și împroșcându-l pe Hâtrian, îi arse binișor piciorul. Vru regele să se trezească, plin de frică, dar spre norocul lui Hâtrian, degeneralul Torturius reuși în ultima clipă să-l pocnească în cap cu sceptrul, fapt datorită căruia Prohabicus, trezindu-se, nu-și mai putut aminti nimic din ceea ce i se întâmplase în vis. Așadar pentru a treia oară scăpă de visul montat în mod viclean în calea lui, de data aceasta datorită nemăsuratei neîncrederi pe care o nutrea față de toți și de toate.
— Parcă am visat ceva, dar ce, nu-mi amintesc — zise regele stând iarăși în fața Dulapului Visurilor. Dar de ce dumneata, dragă cibernerule, sari într-un picior, ținându-te de celălalt?
— Ei, un păcătos de… cibermatism… Maiestate, se vede că se schimbă vremea… Îngăimă șiretul arhiînțelept și porni să-l îndemne iar pe rege să se lase pradă altui vis. Prohabicus stătu o clipă pe gânduri, citi „Lista visurilor” și alese „Noaptea nunții prințesei Nemulsida”. Și se făcea că citește la para focului o carte mare cu coperte ferecate și din cale-afară de ciudată, în care se povestea cu cuvinte alese, așternute cu roșu pe pergament auriu, despre prințesa Nemulsida care cu cinci veacuri în urmă stăpânea în Dandelia; despre Pădurea ei de Gheață, despre Turnul Spiralat, despre Crescătoria de Păsări cu Nechezat, despre Comoara cu Ochi Mulți și, înainte de toate, despre frumusețea și virtutea ei nemaiîntâlnită. Și pofti Prohabicus frumusețea aceea cu mare poftă și toate dorințele lui izbucniră în el cu flăcări arzătoare, că strălucirea for de foc îi lumină pupilele, și goni în adâncul visului s-o caute pe Nemulsida, dar ea nu era nicăieri, și numai cei mai bătrâni roboți își mai aminteau câte ceva despre existența acelei prințese. Plictisit de hoinăreală, nimeri, în sfârșit, chiar în mijlocul pustiei regale, aurite pe alocuri, la o colibă sărăcăcioasă; intră înăuntru și zări un bătrân în veșminte albe ca zăpada. Acesta, zărindu-l, se ridică și-i zise:
— O cauți pe Nemulsida, nefericitule! Doar știi bine că ea nu mai trăiește de cinci sute de ani, vezi dar cât de zadarnică e pasiunea ta! Singurul lucru pe care-l pot face pentru tine, este să ți-o înfățișez neadevărată, modelată numai cifric, neliniar, stohastic și splendid, în această Cutie Neagră, pe care mi-am meșterit-o în timpul liber din resturi găsite în pustii!
— Da, da, arată-mi-o, arat-o! — strigă Prohabicus, iar bătrânul clătină din cap, citi din carte coordonatele prințesei, o programă pe ea și întregul Ev Mediu, dădu drumul curentului, deschise un căpăcel la suprafața Dulapului Negru și-i zise lui Prohabicus:
— Privește și taci!
Se înclină regele, tremurând, și zări cu adevărat Evul Mediu, modelat neliniar și dublu, și în el țara pe nume Dandelia, Pădurea ei de Gheață și palatul prințesei cu Turnul Spiralat, Crescătoria de Păsări cu Nechezat și Vistieria Cu Mulți Ochi din subterane și de asemenea pe însăși Nemulsida, cum se plimba splendid și stohastic prin pădurea modelată și, prin geamul capacului Cutiei Negre, se vedea cum miezul ei, cu totul roșu și auriu de arderea electrică, foșnea ușor când prințesa modelată rupea floricelele modelate și fredona un cântecel modelat; iar Prohabicus sări pe Cutie și începu să bată cu pumnii în capacul ei, ca să ajungă la gemuleț, căci, în nebunia lui, voia să pătrundă în lumea închisă în ea. Dar bătrânul întrerupse repede curentul, îl trase pe rege la pământ și-i spuse:
— Nebun, de trei ori nebun! Vrei să atingi imposibilul, căci nu-i este dat unei ființe construite din materie reală să pătrundă în adâncul lumii, care este numai o rotire și o circulație de elemente duble, în modelarea cifrică, neliniară și discretă!
— Trebuie să pătrund. Trebuie!!! — urla ca ieșit din minți Prohabicus, lovind cu capul în Cutia Neagră, că i se îndoi tabla, iar bătrânul spuse:
— Dacă aceasta îți e dorința, am să-ți mijlocesc legătura cu prințesa Nemulsida, dar să știi că mai întâi îți vei pierde actuala ta figură, căci va trebui să-ți iau măsura după coordonatele tale și să te modelez pe tine însuți, atom cu atom, apoi am să te programez și datorită acestui fapt vei deveni o parte a acestei lumi medievale modelate, care dăinuie în Cutie și va dăinui atâta vreme cât vor ajunge electricitatea în firele de sârmă și arderile în anozi și catozi; dar tu însuți, care stai acum înaintea mea, vei pieri și nu vei mai exista altfel decât sub forma unor curenți, rotindu-se stohastic, splendid, discret și neliniar!
— Cum să te cred? — întrebă Crapatoricus. De unde pot să știu că mă vei modela pe mine și nu pe altcineva?
— Să facem mai întâi o probă — zise bătrânul.
După care îl cântări, îl măsură așa cum face un croitor, dar mai exact, căci lua măsura fiecăruia dintre atomii lui, în sfârșit, programă Cutia și spuse:
— Privește!
Se uită regele prin găurică și vede cum el însuși, stând lângă foc, citește o carte despre prințesa Nemulsida, cum aleargă s-o caute, cum întreabă în stânga și-n dreapta, până ce nimerește în pustia aurită, la o colibă, iar în ea vede un bătrân care-l întâmpină cu cuvintele:
— O cauți pe Nemulsida, nefericitule! Și așa mai departe.
— Te-am convins, cred — zise bătrânul întrerupând curentul — acum am să te programez în Evul Mediu, lângă minunata Nemulsida, ca să visezi împreună cu ea visul veșnic al modelării neliniare, cifrice…
— Bine, bine — răspunse regele — dar ăsta-i numai portretul meu și nu eu, fiindcă eu însumi sunt aici, nu în Cutie!
— Îndată n-ai să mai fii aici — răspunse bătrânul, binevoitor — fiindcă o să am eu grijă și de asta…
Rostind aceste cuvinte, scoase de sub pat un ciocan greu, dar ușor de mânuit.
— Când o vei strânge la piept pe iubita ta — îl lămuri bătrânul — am să fac în așa fel ca să nu fii de două ori, o dată aici și o dată acolo, în Cutie — într-un mod vechi și simplu, așa că binevoiește și apleacă-te, stăpâne…
— Mai întâi trebuie să-mi arăți încă o dată pe Nemulsida — zise regele — fiindcă vreau să verific perfecțiunea metodei tale…
Bătrânul îi arătă pe Nemulsida prin gemulețul Cutiei Negre, regele privi, privi întruna, și la urmă zise:
— Descrierea din cartea cea veche este prea exagerată. Nimic deosebit, ce-i drept, dar nici așa de nemaipomenit cum arată cronicile. La revedere, bătrâne…