Și făcu calea-ntoarsă.
— Cum așa? Încotro, nebunule? — strigă bătrânul, strângând ciocanul în mână, căci regele se-ndrepta spre ușă.
— Oriunde, numai nu în Cutie — răspunse Prohabicus și ieși; în aceeași clipă visul îi plesni sub tălpi ca un balon de săpun și se pomeni înaintea lui Hâtrian, care era dezamăgit la culme, căci puțin mai lipsea ca regele să fie închis în Cutia Neagră, de unde niciodată Arhiînțeleptul nu i-ar mai fi dat drumul…
— Dragă cibernerule, cam prea multe încurcături în visurile astea ale tale cu femei — zise regele. Sau îmi prezinți unul în care pot gusta plăcerile fără tot felul de aventuri, sau cară-mi-te din palat, cu dulapurile tale cu tot!
— Stăpâne! — îi răspunse Hâtrian. Am aici pentru tine un vis ca-n basme, nemaipomenit, încearcă-l numai și ai să te convingi ușor și singur!
— Ia să vedem, care-i ăla de-l lauzi atâta? — întrebă regele.
— Acesta stăpâne — zise Arhiînțeleptul arătând spre tăblița de sidef cu inscripția „Mona Liza, sau labirintul dulcelui infinit”.
Și singur apucă contactul, care-i atârna regelui de lănțișor ca, fără să mai aștepte, să-l bage cât mai repede în priză, pentru că lucrurile mergeau destul de rău: Prohabicus evitase închiderea pentru totdeauna în Cutia Neagră fără îndoială datorită prostiei lui, care l-a împiedicat să se îndrăgostească așa cum se cuvine de fermecătoarea Nemulsida.
— Așteaptă — zise regele — vreau eu singur!
Și băgă contactul în priză. Intră în vis și vede că e în continuare el însuși, Prohabicus, că lângă el, în anticamera palatului, stă Hâtrian cibernerul, care-i spune că cel mai delicios dintre vise este cel numit „Mona Liza”, căci în el se află infinitatea genului feminin; îl ascultă deci, făcu contactul și se uită în jur după acea Mona Liza, căci îi lăsa gura apă după dulcile ei mângâieri, dar în visul următor iar se văzu în anticameră, lângă Arhiînțeleptul Coroanei, se grăbi atunci să se contacteze cu Dulapul, intră astfel în visul următor și văzu același lucru, anticamera, apoi dulapurile, cibernerul și pe el însuși. — Visez oare? — strigă el și făcu contactul; iar anticamera, cu dulapuri și cu Hâtrian; încă o dată, tot mai repede. — Unde-i Mona Liza, șarlatanule? — urlă el, și vru să scoată contactul ca să se trezească, dar degeaba! Rămâne mai departe în anticamera cu dulapuri. Începu să bată din picior și apoi să treacă de la un vis la altul, de la un dulap la altul, de la un Hâtrian la alt Hâtrian, pe urmă nici asta nu mai vru, nimic, numai să se-ntoarcă la realitate, la tronul iubit, la intrigile și abuzurile de la palat, smulgea prizele, le băga la nimereală, pe urmă iar le scotea. — O, Doamne! — strigă el. — Ajutor, regele în primejdie! — Mona Liza! Hei! Alo! — și sărea în sus de frică și se băga prin colțuri, căutând câte o gaură, care să-l ducă spre trezire — dar totul era în zadar. Nu știa de ce se întâmplă toate astea, căci nu era peste măsură de isteț, dar de data asta nici prostia, nici panica, nici slăbiciunea lui nemernică nu-l mai puteau salva. În prea multe visuri se încurcase, prea multe visuri îl înconjurau cu coconi ermetici; cu toate că scăpa de unul sau altul, luptându-se din răsputeri, nu-i folosea totuși la nimic, deoarece cădea în adâncul visului vecin, iar când smulgea contactele din dulapuri, și unele și altele erau visate, iar când îl pocnea pe Hâtrian, aflat lângă el, acesta nu era decât o iluzie, ca un vis. Prohabicus începu să împingă și să sară în toate părțile, dar peste tot numai vis și iar vis, căci canaturile, podelele de marmură, draperiile cusute cu aur, fireturile și panașele, el însuși în sfârșit — toate erau o iluzie, o aparență, o închipuire goală; se cufundă în această colcăială de visuri, pieri în labirintul lor, deși mai împungea și lovea cu picioarele, dar ce folos, când până și împunsăturile erau iluzorii, și loviturile, de asemenea! li sparse capul lui Hâtrian, dar a fost tot degeaba, căci acesta nu urla aievea, nu scotea strigăte cu adevărat, iar când, zăpăcit și amețit, reuși la un moment dat să se întoarcă la realitate, fără s-o poată deosebi de vis, făcu din nou contactul și iar se rostogoli înapoi în vis; așa trebuia să se întâmple și degeaba cerșea, implora să se trezească, căci nu știa că „Mona Liza” este o abreviere diabolică de la cuvântul „monarcholiză”, adică „desfrânare regală”, căci fusese cea mai teribilă capcană, pregătită de trădătorul de Hâtrian…
Aceasta a fost povestea didactico-tulburătoare pe care Trurl i-a istorisit-o regelui Sugrumunc; auzind-o, l-a apucat o teribilă durere de cap și de aceea l-a expediat îndată pe constructor, după ce l-a decorat mai întâi cu ordinul Sfânta Ciberna, cu semnul crinului cu ambreiaj, încrustat pe fond de nestemată informație verde.
Zicând acestea, a doua mașină de povestit scrâșni sonor cu pinioanele ei de aur, râse ciudat din cauza ușoarei supraîncălziri a unora dintre clistroni, își micșoră tensiunea anodică, începu apoi să fileze, se stinse și o porni spre lectică în aplauzele generale care răsplăteau elocvența și talentele sale.
Regele Genialon îi întinse lui Trurl o cupă plină de ioni, sculptată splendid în valuri de probabilitate, care săltau cu fotoni contraparaleli, acesta la rându-i o umplu și făcu un semn, după care a treia mașină se apropie de mijlocul peșterii și, făcând o plecăciune, începu cu glas electronic, curgător și modulat:
Să vedeți cum Marele Constructor Trurl a provocat cu ajutorul unei oale vechi o fluctuație locală și ce-a ieșit din asta.
În Constelația Calandria exista o Galaxie Spiralată, iar în Galaxia aceasta un Nor Negru, iar în acest Nor erau cinci constelații sextuple, iar în a cincea constelație era un soare de culoarea crinului, foarte bătrân și aproape orb, iar în jurul acestui soare se roteau șapte planete, iar a treia planetă avea două lune, și pe toți acești sori, stele, planete și lune se petreceau, conform cu graficul statistic, fel de fel de întâmplări felurite, iar pe luna a doua a planetei a treia a soarelui de culoarea crinului din constelația a cincea a Norului Negru al Galaxiei Spiralate din Constelația Calandria se găsea un câmp de gunoaie, așa cum se poate găsi pe oricare altă planetă sau lună, cu totul obișnuit, deci plin de gunoi și alte rămășițe, câmp care luase naștere ca urmare a faptului că aberricizii glauberici se bătură la modul hidrogenic și nuclear cu albumenșii liliachiei, și din această cauză podurile lor, drumurile, casele, palatele, ca și ei înșiși s-au preschimbat în funingine și șomoioage de tinichea, care erau purtate de un soi de meteoriți în locul de care povestim. Veacuri de-a rândul, pe acest câmp de gunoaie nu se produsese nimic în afară de gunoaie, iar când s-a întâmplat odată un cutremur de pământ, atunci acea jumătate din gunoaie, care se găsea dedesubt, a ieșit deasupra, iar a doua jumătate, cea de deasupra, a căzut dedesubt, fapt care, prin sine însuși, n-avea mare însemnătate, căci pregătea fenomenul provocat de faptul că Vestitul Constructor Trurl, zburând prin acele locuri, a fost orbit de o cometă cu coadă luminoasă. Și el s-a ferit din calea ei, aruncând pe fereastra navei ceea ce tocmai îi cădea în mâini, și acestea erau ba un șah de voiaj, gol pe dinăuntru, pe care-l umpluse cândva cu rachiu, ba niște butoaie de pulbere, fără pulbere, căci aceasta nu putuse fi inventată de varlaii de pe steaua Chloreley, și tot felul de vase vechi, iar printre acestea o oală de lut, plesnită. Oala aceea, căpătând viteză conform legilor gravitației, accelerată fiind de coada cometei, căzu pe o pantă a câmpului de gunoaie, de aici mai jos până-ntr-o baltă, alunecă în noroi, coborî și mai jos până la ultimele gunoaie și se împiedică de o tinichea ruginită, care, din cauza asta, se înfășură în jurul unei sârmulițe de cupru și printre marginile tinichelei se strecurară frânturi de mică, și așa luă naștere un condensator, iar sârma care înconjura oala puse bazele unui solenoid, în timp ce piatra, mișcată de oală, împinse la rândul ei o bucată de fier ruginit cu totul, care nu era altceva decât un magnet vechi, și din cauza acestei mișcări a luat naștere curentul, care a mutat alte șaisprezece tinichele și sârme din gunoaie, și s-au răspândit acolo sulfurile și clorurile și atomii lor s-au agățat de alți atomi, iar moleculele amestecate au început să se așeze călare pe alte molecule, până când din toate astea, în plin centrul câmpului de gunoaie, apăru un Circuit Logic, și alte cinci, și în plus alte optsprezece acolo unde oala a plesnit, în sfârșit, în bucăți, iar seara apăru pe marginea câmpului de gunoaie, nu departe de balta de-acum uscată, Mă-am-pe-mine-Fiul-lui-însuși, creat în acest mod întâmplător, care n-avea nici mamă, nici tată, căci el era propriul său fiu, tatăl său fusese întâmplarea, iar mama Entropia. Și reuși să iasă Mă-am-pe-mine din câmpul de gunoaie, fără măcar să-și dea seama de faptul că avea numai o singură șansă de a se naște dintr-o sută de supergigacentilioni la puterea a hexaptilioana și plecă, ajungând la următoarea baltă, care nu reușise încă să sece, așa că putu să se uite în ea, când îngenunche la malul ei. Și văzu în oglinda apei capul său cu totul accidental, cu urechile ca niște chifle strivite, cu urechea stângă oblică, iar dreapta plesnită, capul său întâmplător, care se umflase din tinichele, tinicheloaie și tinicheluțe, parțial luminat, ieșind târâș din câmpul de gunoaie, iar la mijloc mai suplu, în formă de talie, pentru că tocmai în acel loc se răsturnase chiar la margine din cauza unei pietre care zăcea acolo; își zări de asemenea mâinile făcute din gunoaie și picioarele făcute din resturi, și numărându-le, văzu că, datorită unei coincidențe, are câte două, și-și văzu ochii, care, tot dintr-o pură întâmplare, erau tot doi și tare se mai minună de sine Mă-am-pe-mine-Fiul-lui-însuși și scoase un oftat de admirație văzând cât de zveltă îi era făptura, cât de perechi îi erau membrele, cât de rotund îi era capul și strigă cu glas tare: